Forum Oficial al UTA Arad

Intamplator am trecut prin piata agro din vlaicu si am zarit pe masa la o biata femeie ce vindea carti vechi cartea Iosif Petschovski.

(04-05-2010 06:04 PM)uta_mircea Wrote: [ -> ]Intamplator am trecut prin piata agro din vlaicu si am zarit pe masa la o biata femeie ce vindea carti vechi cartea Iosif Petschovski.

Daca dupa atatia ani de la moarte,"Petschovski" se vinde,e chiar o veste buna.Inseamna ca legendele nu mor. Acolo unde asta se intampla mai exista o speranta,mai exista suflet,mai exista iubire.Eu l-am vazut jucand pe Ceala. Credeti-ma era fenomenal.Avem de mult timp acest idol,aceasta istorie si sint mandru sa vad ca galeria isi incepe "repertoriul" la fiecare meci rememoradu-i numele. Pentru mine e un lucru suficient ca sa vad live un meci la UTA.Ma simt (mai)tanar,ma simt UTIST.

Parca Batin are trasaturile lui fizice,ma refer la fata......sau ma insel???

(04-05-2010 06:04 PM)uta_mircea Wrote: [ -> ]Intamplator am trecut prin piata agro din vlaicu si am zarit pe masa la o biata femeie ce vindea carti vechi cartea Iosif Petschovski.

Si eu am gasit-o in obor, si cand am cumparat-o o inceput cu nostalgie sa imi povesteasca de uta de atunci si uta de acum. DAR REVENIM !

Eu am comandat cartea de pe net cu 9 lei+taxe postale dar nu mai am adresa respectiva insa am gasit un site care v-ar putea fii de folos:
http://www.cartiprivate.ro/index.php?dom=cautare

(04-11-2009 06:01 PM)mugur Wrote: [ -> ]buna, am o statueta cu petschovschi de vreo 30 cm din aluminiu primita de la bunicamiu(utist) si nu prea am ce sa fac cu ea..pt ca sunt polist din TM. daca sunteti careva interesat de ea lasati un id , nr de tel si va contactez .(NU UMBLU CU GAINARII..

trimiti statueta la mine, daca tu nu ai ce face cu ea.

salutari din Germania
Joe / Csala jun.

pacat ca nimeni nu si-a mai amintit de aceasta zii foarte urata pentru noi aradeni,azi se implinesc 42 de ani de cand a murit "Simbolul Nostru" Iosif Petschovschi.
DUMNEZEU SA-L IERTE!!!

PETSCHOVSCHI / Astăzi ar fi împlinit 90 de ani
Iosif Petschovschi este un simbol al Aradul fotbalistic şi unul dintre jucătorii reprezentativi ai României. S-a născut la 2 iulie 1921, la Timișoara, la 13 ani a jucat la echipa de pitici a Chinezului din Timişoara, a fost de şase ori campion naţional cu CA Oradea, UTA şi CCA, dar a evoluat şi în campionatul Ungariei, în perioada 1941-1944 când a folosit numele József Perényi. A plecat să-i încânte şi pe îngeri la numai 47 de ani, la 6 octombrie 1968.
A jucat pe postul de mijlocaș central ofensiv şi a adunat 32 de meciuri pentru naţionala României, în contul căreia a înscris 11 goluri. Primul meci în Divizia A a fost la 2 iunie 1940 (CAM Timișoara – Rapid București 4-1), iar titlurile de campion le-a cucerit în 1994 (cu CA Oradea), în 1947, 48 şi 50 (cu UTA) şi în 1952 şi 53 (cu CCA). Palmaresul său cuprinde şi două Cupă ale României, în 1948 şi 1952.
Petschovschi, care a o statuie la stadionul Francis Neumann din Arad, a fost primul fotbalist numit „Maestru Emerit al Sportului” și căruia i s-a conferit „Ordinul Muncii cl. II”, în 1952. Recunoscut pentru cinstea sa, a dat vreme de mai multe decenii numele unui trofeu fair-play pe care îl primea cel mai sportiv public din divizia A.
http://www.diviziasport.ro

Joe Petschovsky: „Copiii mei ştiu să aprecieze ce a realizat străbunicul lor”




Baratky, Petschovsky, Dobrin, Hagi. Fiecare cu timpul lui, cu adepţii lui. Poate nu e corect să se vorbească despre unul sau altul cu titulatura de „cel mai mare fotbalist român din toate timpurile”. Dar, oricum s-ar pune problema, pentru Arad e clar că e permis să se judece şi cu inima, şi cu mintea. În ambele situaţii, Iosif Petschovsky e primul. Sunt mai bine de şase decenii de când încânta România, în rol de prim-solist la ITA. Peste o lună, se vor împlini patruzecişitrei de ani de când a trecut pragul legendei. Amintirea şi moştenirea lui dăinuie şi vor dăinui întotdeauna, imprimate adânc în spiritul adevărat al UTA-ei. Chiar şi când stadionul e pustiu, ca într-o scoică pe care atunci când o duci la ureche auzi Marea, în surdină sună cântecul galeriei arădene: „E Petschovsky, fotbalistul / ce-ţi încântă inima / tot Aradul îl admiră / împreună cu UTA”. Aceeaşi galerie care-i arborează chipul pe un steag, la fiecare meci. Un steag ca un blazon nepreţuit.


Moştenirea lui „Csala”

Iosif Petschovsky a avut doi băieţi. Iosif şi Ladislau. Petschovsky II şi Petschovsky III. „Nu ies pe terenul de fotbal până nu joc în echipă cu băiatul meu, cu Ioşca. Să-l vezi ce bine joacă cu ambele picioare, la vârsa de 14 ani. L-am trimis la colectiv, cum am mers şi eu (…) Băiatul are însă mult talent”, îi mărturisea „Csala” reporterului Aurel Neagu, într-un dialog redat în cartea căreia i se poate spune „cea de căpătîi” a tuturor utiştilor, „Petschovsky, campionul fair-play-ului”, de Aristide Buhoiu. Dintre aceleaşi pagini, peste ani, îi spunea lui Victor Bănciulescu despre băieţii lui: „Nu i-am tratat niciodată ca pe copiii mei, ci ca pe nişte prieteni. Nu i-am dădăcit, nu i-am sfătuit, ci doar le-am spus: puteţi face în viaţă orice, fotbal sau oricare altă meserie, dar să faceţi bine şi cu fruntea sus. Unul e stomatolog, celălalt strungar. Dar tot fotbal joacă”.

Petschovsky II şi Petschovsky III n-au ajuns fotbalişti de renume, dar au ascultat sfatul tatălui şi şi-au făcut treaba onest la echipele ale căror tricouri le-au îmbrăcat. Au jucat la juniorii UTA-ei, Ladislau evoluând şi în prima garnitură, în generaţie cu Ţîrlea, Floruţ, Metskas, Chivu, Igna, Bakos, Donciu, Weichelt ori tinerii de-atunci Domide şi Axente, adică echipa care a jucat finala Cupei României cu Steaua (1966), câştigată de bucureşteni cu 6-0. Cei doi băieţi ai lui „Csala” au mai jucat la arădenele Constructorul, Gloria sau Strungul, „Ioska” făcând parte şi din lotul Metalurgistului Cugir, pe când Petschovsky senior era antrenor acolo.

E inutil de argumentat ce înseamnă numele Petschovsky pentru Arad. Se confundă cu UTA, iar Bătrâna Doamnă nu poate decât să zâmbească fericită atunci când se întâlneşte cu un membru al familiei lui „Peci”. Ultimii ani au adus câteva asemenea momente. Acum trei ani, într-o frumoasă seară de august, Ladislau Petschovsky dădea lovitura de începere într-un meci UTA – Universitatea Cluj, încărcând de emoţie tribuna arădeană. Tot în 2008, familia fotbalistului-simbol al UTA-ei se reunea la Arad pentru a comemora 40 de ani de când „Csala” ne-a părăsit. Din păcate, fără Iosif Petschovsky II, care s-a stins în 2007, tot în luna octombrie…. În 2011, pe 20 august, prima lovitură a meciului UTA – Juventus Bucureşti o executa Josef „Joe” Petschovsky, fiul lui „Ioska”, nepotul „Domnului Fotbal”.


Josef „Joe” Petschovsky, ultimul din dinastie care a păşit pe UTA

Joe Petschovsky avea doar un an când a murit bunicul său, iar amintiri directe nu există. Dar a crescut, cum altfel?, în spiritul familiei centrate în jurul lui „Csala”. Familia avea să aleagă Germania drept casă. Povesteşte Joe, care avea 17 ani când a părăsit Aradul: „Mătuşa mea, soţia lui Laci, a plecat prima. Era asistentă medicală şi a ajuns în Germania în anii 70, prin Israel. Apoi a plecat şi Laci. Noi am vrut să reunim familia, cu bunica (n.r. Hermina, soţia lui Iosif Petschovsky) împreună, la începutul anilor 80. Am aşteptat să ne aprobe paşapoartele până în 1984. Atunci le-am primit, în luna mai. Din păcate, bunica a murit în 1983, ca şi Csala, tot în octombrie… Îmi amintesc de primii ani când veneam acasă. La graniţă, vameşii deschideau paşapoartele, vedeau că scrie Petschovsky şi ne lăsau să trecem fără discuţii”.

Petschovsky II şi Petschovsky III n-au continuat să joace fotbal şi în Germania, amândoi dedicându-se meseriilor. „Laci a rămas tehnician dentar, mai întâi la un laborator, apoi, la începutul anilor 90, şi-a deschis laboratorul lui. O perioadă, în 1991, am lucrat şi eu la el. Apoi mi-am cunoscut soţia şi m-am mutat în zona Pădurea Neagră, în apropiere de Nurnberg. Nici taică-meu nu s-a mai ocupat de fotbal. S-a angajat la o fabrică de rulmenţi. Dar toţi urmăream ce se întâmpla cu UTA. Am venit acasă de multe ori după plecare”, continuă Joe.


Tot fotbal, dar american

La fel ca şi tatăl şi unchiul său, Joe a încercat să joace fotbal. „Dar, sincer, talentul nu l-am moştenit”, mărturiseşte, povestind apoi despre sportul (pe) care avea să-l aleagă: tot fotbal, dar american!

„Am jucat până mi-am rupt mâna. Lucrez în continuare ca tehnician dentar şi am nevoie de mâini. După operaţie, am devenit arbitru. Mi-am luat licenţa, pentru că am vrut să rămân în domeniu. Prinde foarte bine fotbalul american în zonă, şi în Germania, şi în Elveţia, sunt echipe multe, vin mulţi spectatori la meciuri. Am licenţa B, care îmi dă dreptul să conduc meciuri în prima ligă ca arbitru principal, cu chipiu alb. Dar ne învârtim, îl iau şi pe cel negru. Acum vreau să iau licenţa A, ca să pot arbitra la nivel internaţional”, dezvăluie Joe, care, atunci când nu arbitrează, îşi dedică weekend-urile job-ului de paramedic voluntar pe ambulanţă. „Suferă puţin şi familia, sunt tot timpul pe drum. E cazul să-mi dau o viteză mai jos”, constată, trecând apoi la capitolul următor, o surpriză plăcută pentru fanii UTA-ei.


Doi Petschovsky sunt acum pe teren!

Joe are doi băieţi, Manuel şi Maurice, ambii joacă fotbal! „Manuel e cel mare, are 14 ani. Învăţătoarele şi toţi ceilalţi din jur ne-au chemat la şcoală să ne spună că, tot ce apucă cu mingea, ştie să facă. E născut cu mingea în sânge. A fost şi la selecţii, are şi alte pasiuni, dar fotbalul a rămas. Maurice are 11 ani şi joacă pe postul de libero. Amândoi sunt legitimaţi la FV Marbach. Şi Manuel, şi Maurice, ştiu cine a fost străbunicul lor. Am primit acele tricouri de la suporteri cu Petschovsky, umblă cu ele tot timpul. Ştiu să aprecieze”.

acă sunt speranţe ca viitorul să aducă un nou Petschovsky în fotbalul mare (şi, de ce să nu visăm frumos? la UTA, deşi poate părea fantezist): „Iosif Petschovsky a rămas, este, rămâne în amintiri. Despre speranţe…. Ca să fie găsit, talentul, trebuie să merg eu, de exemplu, la Dortmund, să-l întreb pe domnul Marcel Răducanu, care conduce acolo o Academia de Fotbal, dacă are talent, dacă pot să-l bag la şcoală de fotbal. La diviziile mai mici nu vin scouterii. Trebuie să ai norocul să ajungi la o divizie mai mare, unde să te găsească”, punctează Joe, care a cochetat o vreme şi cu ideea de antrenor de fotbal, la clubul unde sunt legitmaţi cei doi băieţi ai săi.

Impresionat de cum e păstrată Legenda în Arad

Revenind la amprenta pusă de bunicul său asupra fotbalului arădean şi românesc, Joe e concis: „Petschovsky a avut nivelul lui Bobby Charlton şi al lui Eusebio. Dar, din cauza socialismului, n-a ajuns să fie aşa de cunoscut în afara graniţelor. Aşa au fost timpurile. Totuşi, a participat la Jocurile Olimpice din Finlanda, din 1952. Plus perioada în care a fost selecţionat în naţionala Ungariei, a fost alături de mulţi care au jucat finala Campionatului Mondial de la Berna, în 1954, cu Germania, când la maghiari jucau Puskas şi ceilalţi”.

Iar felul în care Aradul continuă să-l privească pe Iosif Petschovsky îl impresionează la maximum pe nepot. „Îmi amintesc cum, în 2008, după ceremonia de comemorare desfăşurată la Primărie, Vaczi-bacsi, ne-a dus la Old Lady’s Pub, unde Colin şi ceilalţi au cântat imnul. Aveam lacrimi în ochi, şi eu, şi unchiul mei, Laci. Era, încântat şi agitat, deopotrivă. Aşa ceva… Am aflat şi că sunt suporteri care merg la mormântul lui înaintea meciurilor. Şi a mai fost o acţiune, când s-au împărţit garoafe albe şi roşii, împreună cu tricouri cu Petschovsky, O chestie absolut incredibilă!”, mărturiseşte Joe.

Copil fiind, a păşit şi el în stadionul ce azi poartă numele lui Francisc Neuman, baronul care a fost naş de botez al tatălui său! La început, la meciuri mergea împreună cu bunicul din partea mamei sale. „Iar prima dată când am păşit pe gazon a fost acum, la meciul cu Juventus Bucureşti. Mă aşteptam să văd mai mult de la UTA, am citit şi cronicile negative din ziar, erau alte aşteptări. Sperăm să vină iar timpurile când băieţii vor juca în Divizia A”, încheie Joe Petschovsky.

(sportarad.com)

Povestile lui Mitran, ep. 49: Ceala, fentosul:
Am în minte primele casete tehnice ale meciurilor de Divizia A din „Sportul” anilor ’70. E o amintire vizuală puternică, clară, cu acele chenare negre, în care jucătorii scrişi cu litere mari (cu „verzale”, aveam să aflu mai târziu, când eu însumi am ajuns să le întocmesc) erau evidenţiaţi astfel pentru jocul lor. Acolo erau toate cheile meciului, aflai câte şuturi, câte cornere, cine şi cum a arbitrat sau în ce stare era gazonul. Câţi spectatori fuseseră la meci, cine marcase şi totul se încheia cu „Trofeul Petschowski” urmat de o notă.
Ce era acest trofeu şi, mai ales, cine fusese Petschowski? Taică-meu mi-a zis că a fost cel mai bun fotbalist român pe care îl văzuse vreodată şi că trofeul care-i purta numele se acorda publicului cel mai corect. Mai „fair”, am zice noi azi. De ce? Pentru că Petschowski fusese nu doar un fotbalist genial, ci şi unul de o sportivitate rară.
A doua amintire legată de umbra marelui fotbalist e una care cântă. E vorba de peluza unde galeria UTA îşi desfăşura la fiecare meci drapelele, bannerele şi, mai ales, cântecele. Dintr-o mare alb-roşie tremurândă şi care emoţiona până la lacrimi ieşea un cântec superb: „De la Dunăre la Sena, / Din Carpaţi la Pirinei, / Toţi utiştii se adună / Să vadă un meci şi ei / Toţi iau mingea şi-o încearcă / Şi o joacă armonios, / Numai unul stă deoparte / Şi suspină dureros / E Petschowski, fotbalistul / Ce-ţi încântă inima, / Tot Aradul îl admiră / Împreună cu UTA!” Îmi plăcea acolo, la balconul din dreapta tribunei oficiale, construită de baronul Neuman, să-i ascult pe băieţii de la Speza Ultra Rossa cântând. De ce oare însă Petschowski suspina, şi încă dureros, în versurile lor?
Povestea adevărată spune că marele fotbalist, simbolul absolut al Aradului, era timişorean. Se născuse în 6 iulie 1921 şi la 16 ani debuta la Chinezul, în Divizia B însă, pentru că nici Chinezul nu mai era campioana din anii ’20, dar avea încă nume. Nume avea şi el, cineva îi spusese „Csala”, adică „fentosul”, în limba maghiară. De fapt fusese un copil amărât, al patrulea din zece fraţi. Taică-su venise din Bohemia, era un slovac muncitor şi în Timişoara găsise o bănăţeancă frumoasă, cu care făcuse casă şi copii. La 18 ani, „Ceala” s-a transferat la CAMT. Apoi a venit războiul şi, ajuns la Oradea, a ieşit campion al Ungariei, cu CAO, în 1943. A jucat 77 de meciuri în campionatul maghiar, iar după război s-a dus la Cluj, la Ferrar (înaintaşul actualului CFR). Acolo l-a reperat, în 1946, baronul Neuman, proprietarul Uzinelor Textile din Arad. Se spune că Petschowski (care jucase în Ungaria sub numele de Joszef Pereny) a fost încântat de faptul că baronul era slovac, ca şi el, la origini, dar mai ales doamna, Hermina, a fost sensibilizată până la lacrimi de baron. Într-o discuţie pe care am avut-o în octombrie 2006, cred, profesorul Dionisie Piroş (al cărui tată fusese contabilul şi totodată mâna dreaptă a baronului) îmi povestea despre puterea de seducţie uluitoare a tânărului Neuman în acest caz…
În fine, Ceala e angajat lăcătuş-mecanic la UTA şi timp de 6 ani, în jurul lui se construieşte o echipă fabuloasă, magică, de o forţă copleşitoare. În sezonul ’46 – ’47 vine primul titlu, iar în 1948, cu o lună înainte ca baronului Neuman să-i fie naţionalizată averea, uzina şi echipa, UTA reuşeşte eventul, Cupă şi campionat! Jucau atunci la Arad, alături de Ceala, Lorant, conducătorul de joc al marii echipe a Ungariei de mai târziu, vicecampioană a lumii în 1954, Vass, Farmati, Băcuţ I sau Bonyhadi, cel care, cu 49 de goluri înscrise, a instituit un record de neegalat, probabil, vreodată!
În 1950, UTA a mai luat un titlu, iar din acel moment, pentru Ceala a început o cursă epuizantă de evitare a cluburilor militare şi muncitoreşti din Capitală, care-l curtau în draci. A cedat, în 1952, ofertei venite de la CCA. Transferul l-a înnebunit efectiv pe vicepremierul de atunci, celebrul agent NKVD Iosif Chişinevschi, care i-a făcut un scandal monstru tânărului ministru al Apărării, Nicolae Ceauşescu, cel care aprobase ca echipa Armatei să-i ofere 700.000 de lei lui Ceala la semnătură. „Cât i-aţi dat?”, a tunat Chişinevschi într-o şedinţă de Birou Politic Al PMR. „Nimic”, a parat Ceauşescu. „Ba am informaţii că i-aţi dat 500.000 de lei” „Nu, tovarăşe, CFR-ul i-a oferit bani, dar a venit la CCA de plăcere!” Ceala, se zice, le-ar fi spus alor săi, la Arad, că „tovarăşii mă îmbracă şi căpitan de Armată şi-mi dau şi 700.000 de lei. Dacă nu mergeam la CCA, alţii îmi ofereau şi motocicletă!”. Cu CCA, Petschowski cucereşte titluri în ’52 şi ’53, Cupa României şi devine chiar căpitan, inclusiv al echipei naţionale, până la 37 de ani!
Se întoarce, nevindecat de dorul Aradului, acasă, unde joacă din ’55 până în 1961. Se pare că „suspinul dureros” din cântec era provocat de finala Cupei din ’53 când, pe „23 August”, în faţa a 60.000 de oameni, UTA lui învingea, după prelungiri, cu 1-0, CCA, echipa al cărei lider devenise!… În 11 iunie 1961 a jucat ultima oară, într-un Steagu Roşu Braşov – UTA 3-1. S-a îmbolnăvit apoi de cancer şi a murit în octombrie 1968, fiind primul fotbalist român devenit maestru emerit al sportului. În aceeaşi toamnă se instituie „Trofeul” cu numele său. Lăsase în urmă doi băieţi, 6 titluri, două Cupe, 273 de meciuri şi 86 de goluri, dintre care 69 pentru UTA. Fusese cel mai bun, cel mai mare, cel mai.
Acum câteva zile, telefon de la Arad. E Dorin Stana, directorul de competitii. „Să ştii, Marius, că înainte de meciul cu Poli, statuii lui Ceala, din faţa stadionului, cativa suporteri i-au pus tricoul lui UTA. Băieţii din galerie ziceau că aşa va fi, din nou, jucător alături de noi şi nu vom pierde!” A fost, într-adevăr, 0-0.

Eu mi-am cumparat-o din Obor cu 5 roni