Forum Oficial al UTA Arad

Dulapul (roman foileton - I)
Andrei Ando, 05 decembrie 2008 08:11

I. Argument
Se poate discuta, fără îndoială, despre o constelaţie arădeană în fotbalul românesc, care a dat Europei o echipă de mare valoare, UTA, cu jucători de referinţă şi cu suporteri mîndri, născuţi şi crescuţi în spiritul dragostei faţă de cluburile Aradului şi faţă de oraşul care le-a zămislit. Dar nu trebuie să fii neapărat de-al locului să simţi pasiunea pentru valorile fotbalului adevărat: să iubeşti UTA, să respecţi AMEFA, Gloria, CFR, Vagonul, Strungul, simboluri ale unui Arad sportiv care are cu ce se lăuda. Există un curent de simpatie în ţară, iar suporterii pe care soarta i-a ancorat în alte unghere de lume au dus cu ei, în suflet, modelul arădean, culorile alb-roşu şi chemarea către performanţă şi sportivitate.
Constelaţia aceasta este spectaculoasă. Nu ai nevoie de telescop să o recunoşti, să o observi, să ţi se întipărească în memorie, să te marcheze pe o viaţă cu splendoarea ei. E dominată de şase stele mari - şase titluri de campioană naţională; alte două stele luminoase - două cupe ale României plus două finale de Cupă; şi cinci steluţe - cinci titluri de campioană naţională de juniori ale UTA plus o finală. În jurul lor o aură fină, lăptoasă, e parcursul european al fotbalului arădean, cu pietre de hotar încrustate cu numele marelui adversar: Feyenoord.
E lung drumul pînă la stele? Nu este, cînd companionii tăi unici, talentaţi, sunt determinaţi să reuşească. Bonyhadi - băiatul gurmand, golgheterul din toate timpurile al campionatului naţional; Cibi Braun - cel mai mare antrenor român, iar ca fotbalist inclus în lotul României la Cupa Mondială din 1938, unul dintre primii stranieri din istoria fotbalului nostru, legitimat de la AMTE Arad în Franţa, la Racing Club Calais; Lorant - campion olimpic şi vicecampion mondial cu echipa naţională a Ungariei; Pecsovszky - blondul, vrăjitorul din Arad, pe care contemporanii săi îl compară cu Pele şi Maradona; Brosovszky - simbolul fotbalistului luptător; Domide - sinonimul talentului, cel mai statornic jucător al UTA-ei; Duckadam - eroul de la Sevilla, portar de Cartea Recordurilor, cîştigător al Cupei Campionilor Europeni; Coraş – „Dulapul”, gheata de argint a Europei, cu 36 de goluri marcate în 1988-1989; Marki, Vaczi, Nicolae Dumitrescu, Biro, Kap�s, Axente, Pozsonyi, Szucs, Ţârlea, Mercea, Farmati, Petescu. Fiecare ar merita o stea a sa pe bulevardul central al oraşului, aşa cum sunt stelele actorilor la Hollywood, ale muzicienilor la Viena, ale fotbaliştilor la Monaco. Să se vadă la tot pasul că Aradul sportiv nu este nici mit, nici legendă, ci realitate de care nimeni, niciodată, nu poate şi nu trebuie să facă abstracţie!

De fapt, şi cartea aceasta se vrea a fi tot un tribut. Se împlinesc, la 14 mai 2009, 50 de ani de la naşterea unuia dintre marii fotbalişti ai Aradului, ai ţării. Un talent antemergător generaţiei de aur a fotbalului românesc, care a scris istorie marcînd primul gol al reprezentativei noastre împotriva naţionalei Germaniei şi care, în anul Revoluţiei, 1989, a primit de la UEFA Gheata de Argint a continentului. Marcel Coraş. “Dulapul” - cum i s-a spus pe teren. Demersul acesta publicistic îşi propune o aprofundare a firului vieţii şi carierei sale. Nu pentru că microbiştii de ieri ar fi uitat vreodată cine a fost Coraş, sau pentru că modelele, criteriile de evaluare ale microbiştilor de azi îl exclud din primul plan. Ci, pastişînd o reclamă în vogă în aceste zile: pentru că merită!
Aţi auzit, probabil, de multe ori spunîndu-se că viaţa unuia este ca un roman. Ei bine, a lui Marcel Coraş chiar este. “Dulapul” e un capitol distinct, pasional şi pasionant, în istoria fotbalului românesc.
***
A crescut la doi paşi de stadionul UTA. Pe atunci, băieţii de cartier, grupaţi în “zgîrie norii” cenuşii ai Aradului, în cartierul muncitoresc, comasaţi anonimi în blocuri botezate X-uri, Y-uri (şi mai tîrziu, culmea imaginaţiei inginerilor de sistematizare: Z-uri), copilăreau în nări cu mirosul de zgură şi iarbă proaspăt tăiată al stadionului; la piept cu sigla triunghi-răstunat a clubului, suflată cu sigmarom pe tricouri de cîte un vecin care lucra la fabrica de păpuşi; pe spate cu numărul 10, scris mare, de mînă, cu carioca; cu numele jucătorilor legendari de la UTA tatuate cu pixul, în fiecare seară, pe mingile ieftine de plastic cu care se jucau de-a fotbaliştii.
Nu era unul să nu fi fost legitimat la vreun club, la pitici, la juniori, care să nu bată mingea zi-lumină, stîngaci sau cu dexteritate. Toţi se visau aplaudaţi, ieşind din tunelul de plasă de sîrmă în delirul tribunei. Toţi se visau “textilişti”...
Exceptînd poate anii săi de început, UTA nu a avut niciodată o bază sportivă foarte dotată. După naţionalizarea echipei şi plasarea sa sub tutela Uzinei de Textile Arad, dezvoltarea arenei s-a oprit. Ce a făcut baronul Neuman e bine făcut şi astăzi, în rest sunt doar retuşuri de suprafaţă, doar spoială.
Terenul al doilea, din spatele tribunei II, era singurul teren de antrenament al clubului. Cînd ploua era groapă cu noroi, apa băltea între cele două careuri, iar în faţa porţilor mîlul îţi acoperea glezna. Acolo, la doi paşi de locomotivele de la fabrica de vagoane manevrate spre gară, copiii de la UTA îşi umpleau plămînii cu praful de turnătorie care acoperea suprafaţa de joc, îşi juleau genunchii şi coatele cînd alunecau la minge aşa cum vedeau sîmbăta, pe stadion, se zgîiau la vestiarele modeste, aproape săteşti, unde se iveau, din cînd în cînd, în carne şi oase, idolii copilăriei lor - jucătorii de la echipa mare. 1969. UTA devenea campioana României pentru a cincea oară. Cu ochii la Gornea, Bătrîna, Birău, Bakos, Czako, Axente, Pojoni, Şchiopu, Petescu, Domide, Lereter, Moţ, Sima, Brosovski, Fl. Dumitrescu, Brîndescu, Atodiresei, Bodea, făcea primele duble un copil cu tibii de fotbalist. Le imita mişcările. Le copia fentele.
- Cum îţi zice ţie, puiule? - îl remarcă la selecţie antrenorul juniorilor, Alexandru Dan.
- Marcel. Coraş Marcel.
- Şi ce-ţi place să joci în echipă?
- Golgheter!
Haz mare. Copiii care vin la selecţie spun lucruri trăznite!
(Va urma)
http://www.observator.info/actualitate-1...ileton-i-1

---

„Dulapul” (roman foileton - capitolul II)
12 decembrie 2008 00:45

1. Colonia baronului Neuman şi precizia elveţiană.

Dacă astăzi se discută despre Aradul fotbalistic, iar oraşul din bucla verde a Mureşului este un licăr distinct în sport, i se datorează, neîndoios, baronului industriaş Francisc Neuman. Numai lui! Fără pasiunea sa nemărginită, fără orgoliul său nemăsurat, fără determinarea de a fi cel mai bun, cu orice preţ, UTA nu exista, iar lumea sportului nu ar fi cunoscut sclipirea de geniu a unor fotbalişti născuţi să vrăjească mingea în uralele peluzei. Neuman a fost Mecena care a făcut din nimic trofee. A zămislit din praf şi din sămânţă de iarbă stadionul Aradului, iar din suflet, pasiune şi bani mulţi a modelat o echipă campioană.

Neuman îşi dobândise averea din afaceri. Familia sa deţinea fabrica de spirt din Arad, cu magazine de prezentare la Viena, Budapesta şi Bucureşti, iar la uzina de textile, deschisă în 1909, se producea pentru prima oară mătase, în România. Gloria fotbalului arădean a crescut lângă fabrica după care a fost botezată: ITA. Intreprinderea de Textile Arad, transformată în Flamura Roşie iar apoi în UTA - Uzinele Textile Arad. Neuman, nebun după fotbalul englezesc (obişnuia să meargă cu avionul la câte un meci pe malul Tamisei) şi rival al baronului Mociorniţa, finanţatorul lui Carmen Bucureşti, creează UTA, în 1945, după chipul şi asemănarea echipei londoneze Arsenal, cu un singur gând: să aibă cea mai bună echipă. Nu în Arad, unde concura cu AMEFA. Nu în România, unde rivaliza cu Carmen sau Ciocanul. În Europa! Dacă astăzi se discută despre presiunea ce îi copleşeşte pe fotbaliştii care joacă pentru evitarea retrogradării sau pentru un loc bun într-o primă ligă mediocră, gândiţi-vă la responsabilitatea şi presiunea pusă pe jucătorii aduşi de Neuman la Arad cu obiectivul clar: să nu fie nimeni, niciunde, nicicând, mai bun decât echipa lui!

Umblă vorba printre microbiştii arădeni pricepuţi că gazonul de pe stadionul lui Neuman a fost adus de baron tocmai din Anglia. Farmati, unul dintre fotbaliştii echipei de aur a UTA-ei, dezminte: era elveţian. Şi elveţiană era şi precizia jucătorilor aduşi să joace pentru club. Au câştigat campionatul în 1947 şi în 1948. După naţionalizarea uzinei şi emigrarea baronului în Statele Unite echipa a continuat să performeze şi a mai câştigat patru titluri şi două cupe. Neuman fabricase la Arad un mecanism fotbalistic pe care nu l-a corodat nici sălbăticia politică a acelor vremuri, nici falimentul proprietăţii private, nici ascensiunea echipelor de partid. UTA a devenit, în timp, „Bătrâna Doamnă” a fotbalului românesc, cu cea mai lungă prezenţă neîntreruptă în prima divizie a ţării.

Stadionul UTA a fost construit chiar lângă fabrică. Pentru muncitori, baronul a clădit un cartier de locuinţe, Colonia, cum îi spun localnicii: şiruri indiene de case gălbui, cu coifuri lucioase de ţiglă roşie, etajate după model englezesc, curte interioară şi alături cu o cantină mare, unde angajaţii şi familiile lor serveau zilnic masa. Acolo îşi consumau indemnizaţia de hrană şi fotbaliştii-vedetă de la UTA, printre ţesătoare, filatori, printre meseriaşii cu coatele unse de ulei şi unghiile spintecate de firul subţire de bumbac. Acolo se reunea familia UTA, de câteva ori pe zi, să râdă, să jelească, să povestească, să se întrame, să se iubească...

2. „Tată, mă pot face fotbalist?”

Uzina, arena, Colonia şi cantina i-au supravieţuit lui Neuman. Au rămas în picioare, ca mândrii ale noii industrii socialiste, şi după naţionalizarea care l-a despărţit pe baron de Arad (până în 1975, fabrica lucra cu aceeaşi linie tehnologică adusă de baron din Albion). Generaţii de arădeni, de muncitori, de fotbalişti, s-au născut aici modest, au trăit greu, au muncit pe brânci, s-au realizat pe uliţele înguste din cartierul lui Neuman. Aceste generaţii au dus mai departe visul fotbalului arădean de performanţă, în sufletul lor a germinat ambiţia baronului ca echipa Aradului să fie filă de istorie în Europa, să aibă fotbalişti care fac tribunele să urle în extaz şi storc superlative de la cronicarii cu spiritul setat pe critici...

Aceasta era starea de spirit în Aradul anilor 1960. Să joci atunci la UTA, la oricare grupă de vârstă, pitici, juniori, seniori, nu era numai un mare privilegiu: era o teribilă responsabilitate – să fii mereu pregătit, să faci faţă, să nu accepţi că undeva, în ţară, poate fi vreunul mai talentat, mai determinat, mai norocos decât tine!

***

- Tată, mă pot face fotbalist?
Pauză lungă. Apoi trage iar aer în piept, îşi fixează buza într-un zâmbet larg şi repetă:
- Tată, mă pot face fotbalist?
Nu. Zâmbetul nu e bun. Asta nu e glumă... Se încruntă uşor, pune mâinile la spate şi întreabă iar:
- Tată, mă pot face...
Aiurea! Nu poţi fi prea serios când discuţi despre aşa ceva – dacă se molipseşte de încruntare şi răspunde nervos, îl repede, dacă nu e de acord?!
De două luni lupta Marcel cu dilema: cum să spună acasă că vrea la stadion?! De două luni exersa în oglindă momentul dificil al confruntării. Tatăl, lăcătuş la uzina de textile, mama, controloare CTC tot la UTA, îl vroiau meseriaş: înainte de toate să aibă o slujbă sigură, să îşi câştige pâinea. Dar pe băiatul cu fizic de creion, lat cât un stat de palmă, îl interesa mai degrabă fotbalul decât cartea. Din ziua în care se anunţase în şcoală selecţia la UTA, nu cunoştea astâmpăr. Pe maidan era cel mai bun; se lipea mingea de el, ca o soră siameză, erau nedespărţiţi. Dar cum să convingă părinţii să îl lase la antrenament, când notele din carnet nu recomandă altă preocupare decât lectura suplimentară, implicare şi seriozitate mai mare la ore? Ca orice copil care ajunge să cunoască toanele şi metehnele de acasă, aştepta momentul potrivit. Prea lungă, prea grea era aşteptarea aceasta – de când se anunţase selecţia, nici nu gândea, nici nu visa altceva decât mingea. O minge adevărată, de piele, cu şireturi, oprită cu pieptul şi plesnită cu sete, din vole, spre poartă.

Într-o după-amiază, când oamenii care ieşeau de la uzină cinsteau un pahar în onoarea zilei de salariu, un prieten i-a făcut curaj să vorbească. Discuţia, lângă o masă înconjurată de oamenii care dezbăteau meciul etapei trecute, a fost scurtă şi mult mai uşoară decât în imaginaţia lui Marcel.
- Dacă-ţi place, fă-te, tată, fotbalist! – i-a răspuns părintele, amuzat de entuziasmul băiatului. „Focuri de paie s-au mai văzut. Dacă se dumireşte ce înseamnă efortul, se dă pe brazdă şi se lasă singur” – gândea Nicolae Coraş. Era mai degrabă convins că pentru fiul său fotbalul înseamnă pasiune trecătoare, ca pentru majoritatea băieţilor, şi are timp berechet copilul să deprindă o meserie onorabilă. Nu a crezut nici atunci, nici peste un an, când s-a dus întâia oară să-şi vadă fiul în tricoul alb-roşu de fotbalist la UTA, că pe picioarele oable ale lui Marcel se poate clădi o carieră sportivă, că băiatul timid care îşi luase cu greu inima în dinţi să se ceară la stadion avea să devină maestru emerit al sportului, lider al echipei reprezentative, Gheata de Argint a Europei; că stopurile, fentele şi golurile vrăjite ale lui Marcel vor fi puncte de atracţie ale campionatului naţional, la UTA, Sportul Studenţesc, Victoria, aplaudate pe San Siro, la Milano, temute la Brondby, în Danemarca, subiect de taclale în mediile fotbalistice de la Bonn, Germania, încântare în Franţa...

3. Rădăcini

Şapte ani. Atât a trăit familia Coraş în Colonia UTA, la doi paşi de uzină, peste drum de stadion. Marcel s-a născut într-un apartament mărunt; trei generaţii împărţeau între ele puţinii metri pătraţi ai două camere strâmte, într-o casă din curtea cantinei unde fotbaliştii veneau de peste drum, de la antrenament, să mănânce.
În mediul acesta, sportul era trăit cu religiozitate. Zeii din teren erau concreţi, palpabili, gălăgioşi, îi auzeai de departe cum se apropie, veseli, de sala de mese. Copiii, ciorchine în jurul treptelor, nu cereau autografe; studiau freza lui Domide, mersul lui Gornea, zâmbetul lui Birău, poantele lui Broşovszky, hainele lui Axente, fluieratul lui Petescu, gesturile lui Florian Dumitrescu. Îi imitau. În curte, la o miuţă, se băteau pe câte un nume: cine este astăzi Bakos, cine este Lereter în echipa străzii... Vânau momentul când, după câte o masă, idolii coborau printre ei la un schimb de pase: Sima, Şchiopu, Pojoni se băgau la driblinguri cu băieţii din cartier; dădeau lecţii de scheme, fente, şuturi pe care eventual numai şansa le poate para, dar portarul niciodată...

Aici, pe grundul de lângă cantină, a găsit teren fertil pasiunea lui Marcel Coraş pentru fotbal. Două capre de tăiat lemne erau porţile. Între ele se jucau meciurile, zgomotoase ca nişte războaie de gherilă; cu nerv, pentru că fiecare se simţea în acelaşi timp antrenor şi jucător-vedetă; cu patimă, parcă ar fi fost finale de campionat mondial.
Coraş a trecut prin patru runde de selecţii, la UTA, până l-au legitimat. Nu era admis oricine în echipa fanion a Aradului, pe cale să câştige al şaselea titlu de campioană!
- Două luni au durat selecţiile. După fiecare triaj, se citea numele celor reţinuţi în lot. Dumnezeu ştie cum se făcea, eu rămâneam mereu mai la urmă. Cred că dacă aş fi fost omis, acolo leşinam! Stăteam îngheţaţi de groază, murdari din cap până în picioare, nu aveam pe noi nici un fir de ţesătură neîmbibată cu praf, netranspirată – aşteptam să ne auzim numele. Aveam noroi şi în buric, sub braţ, între degetele de la picioare! M-am tot gândit, de atunci, la multe antrenamente, şi la echipele de club, chiar şi la naţională: angajament total, ca la „piticii” care trag să fie selecţionaţi, vezi rar şi la echipele consacrate de seniori. Copiii sunt în stare de orice: intră la sacrificiu, nu se gândesc la consecinţe, pentru ei plămânii, splina, picioarele, braţele nu contează! Nu ştiu multe, ştiu numai că vor să răzbească! Erau foarte mulţi copii atraşi, la vremea aceea, de UTA. Şi foarte talentaţi! A fost o bătălie cumplită să te impui. Nu aveam încă zece ani şi am intrat în competiţia aceasta; două luni nu am dormit bine nopţile, mă gândeam tot la selecţie, cum să fac să fiu remarcat. Îi vedeam în fiecare zi pe fotbaliştii de la UTA cum vin la cantină, lângă noi, mănâncă bine, se distrează. Părinţii mei erau la lucru. Nu vroiam să fiu şi eu muncitor, închis în fabrică zi-lumină, plătit la normă, prăbuşit; vroiam să ajung ca sportivii lipsiţi de griji, să am o viaţă mai bună ca a părinţilor mei.
10 iunie 1969. După al patrulea triaj, Alexandru Dan, antrenorul copiilor de la UTA, îl cheamă la el pe băiatul care îi spunea, la un moment dat, că se visează marcator:
- Puiule, tot mai vrei să fii golgheter?
- Mai!
- Adu iute două poze. Te facem golgheter la UTA!
Dacă echipa Aradului crescuse şi ajunsese lider în fotbalul românesc, s-a datorat în mare măsură preocupării care exista la vremea respectivă pentru pepiniera de juniori. Generaţia de rezervă nu era pregătită de antrenori de mâna a doua, plasaţi într-un loc călduţ, comod, fără responsabilităţi, ca să aibă şi ei o pâine de mâncat. Centrul de copii şi juniori reprezenta o prioritate, în vremuri când cele mai importante vedete ale echipei de seniori erau descoperite şi crescute la Arad, era încă perioada romantică a fotbalului, când accentul nu se punea atât pe afacere, cât pe spectacol, iar orgoliul local însemna nu numai victoria în câte un derby, ci şi promovarea unor fotbalişti-etalon pentru comunitatea din care s-au ridicat. Publicul mergea la stadion să îi vadă şi să se regăsească în ei; îi cunoştea de mici, îi întâlnea pe stradă, în magazin, la fabrică. Exista, între microbist şi sportiv, şi altceva decât imperativul performanţei: sentiment! Coraş a trecut, la juniori, prin mâinile lui Alexandru Dan, Ştefan Dobai, Andrei Mercea; au depistat în el nucleul de talent şi l-au pus în valoare, l-au întreţinut, l-au încurajat, să nu se stingă.
- Trei au fost momentele memorabile pentru mine, în juniorat: primul meci pe „terenul mare”, cum îi spuneam, pe terenul gazonat, în faţa publicului, a vreo treizeci de părinţi, în deschiderea unui joc de juniori, la un an şi jumătate după ce fusesem legitimat. Până atunci ne-am antrenat numai pe zgură, în spatele unei porţi sau pe terenul de după tribuna II. Apoi, ziua în care am primit din magazia clubului prima mea pereche de crampoane. Se născuse fratele meu, Adrian, ne-am mutat într-o locuinţă mai mare, părinţii nu aveau posibilităţi să îmi cumpere. Mi le-a dat clubul. Erau nişte crampoane cu baretă, în stil vechi, bătrâne de zece ani, răs-purtate şi tocite – m-am simţit cu ele parcă aş fi avut cele mai preţioase ghete din univers. Dacă puteam, aş fi mers cu ele şi la şcoală, şi la film, m-aş fi plimbat pe Corso, să mă vadă toată lumea, să spună: „Ia fii atent, băiatul ăsta joacă fotbal! Uite ce crampoane are!” Iar al treilea moment pe care nu am să îl uit niciodată, deşi am participat ca fotbalist la mese festive, petreceri, evenimente internaţionale, a fost ziua în care am fost anunţat de antrenorul meu de la juniorii UTA-ei că am fost inclus pe lista jucătorilor care primesc supraalimentaţie din partea clubului. A fost ziua în care m-am simţit, pentru întâia oară, fotbalist adevărat. Fusesem lipit de juniorii mai în vârstă: Bâtea, Bogdan, Marconescu. Sigur că şi asta mă flata! Eu, piciul, am acces printre cei mari şi aveam masă, la cantina lângă care am crescut cu ochii la marii jucători de la UTA. A fost o mare realizare pentru mine. Atunci mi-am spus: gata, sunt fotbalist!
http://www.observator.info/actualitate-1...pitolul-ii

„Dulapul” (roman foileton - capitolul III)
19 decembrie 2008 06:06
Andrei Ando

Crezul UTA: „Fotbalul trebuie jucat cu fotbalişti tehnici”
Era o vreme când ora exactă în fotbalul românesc se dădea la Arad. Sună a clişeu sforăitor... Dar ce clişeu plăcut pentru arădenii care apucaseră să îşi clătească ochii cu jocurile-spectacol ale marii echipe a UTA-ei! Ce bine e să fii încadrat în clişee, când te avantajează, te flatează, susţin că eşti cel mai bun!
1969. 1970. Trecuseră mai bine de două decenii de când baronul Neuman sădise sămânţa performanţei sportive în oraşul de pe Mureş. Între timp, din aceleaşi răsaduri fotbalistice, răsăriseră şi alte echipe, pe lângă fiecare uzină importantă a oraşului: lângă fabrica de strunguri, lângă uzina de vagoane, lângă fabrica de mobilă. Dar niciuna nu reuşea să umbrească UTA, ci – dimpotrivă – efortul acestora de a ieşi din umbra sa accentua strălucirea echipei fanion.
UTA devenea campioană naţională în 1968/1969 şi 1969/1970: ultimele două titluri cucerite de echipa arădeană. Elimină din Cupa Campionilor Europeni cea mai bună echipă a lumii, care cu puţin timp în urmă câştigase Cupa Intercontinentală: Feyenoord Rotterdam. Anul următor ajunge în sferturile de finală ale Cupei UEFA, după ce elimină Austria Salzburg, Zaglebie Walbrzych, Vittoria Setubal. Este pepinieră a echipei naţionale. În 1979, când echipa retrograda pentru întâia oară în liga secundă, UTA avea în palmares şase titluri naţionale, iar Steaua şi Dinamo câte nouă, cele trei fiind performerele fotbalului românesc. Numai că, se bineştie, arădenii nu au beneficiat niciodată de jocurile de culise care pe cele două echipe de partid, una a Ministerului Apărării Naţionale, cealaltă a Ministerului de Interne, le-au avantajat făţiş, până în momentul căderii regimului comunist – decembrie 1989.
Aşa cum pletele erau sursa forţei lui Samson, îl făceau invincibil, izvorul puterii UTA-ei era centrul de juniori; de acolo se alimenta cu talent şi energie, cu un flux permanent de determinare.
În 1968 UTA nu câştiga numai titlul naţional de seniori, ci şi pe cel de juniori. Antrenorul echipei de copii era Alexandru Dan: un obsedat de fotbal. „De mic, pentru mine nu a contat decât fotbalul. Ca să îmi perfecţionez lovitura de cap, mă trezeam la ora 6 dimineaţa, să nu mă vadă nimeni, şi săream să lovesc o minge de cârpe pe care o atârnasem pe un pom din curtea casei. Mama, când m-a surprins o dată, a crezut că nu sunt sănătos la cap...” – spune cel mai longeviv tehnician de juniori din Arad, formator de fotbalişti timp de 34 de ani. Alexandru Dan preluase conducerea Centrului de Copii şi Juniori de la UTA în 1963, iar doi ani mai târziu era desemnat de Federaţia Română de Fotbal cel mai bun antrenor de copii şi juniori din România. Este antrenorul prin mâna căruia au trecut, în perioada de juniorat, internaţionalii Domide, Broşovszky, Duckadam, şi care l-a descoperit pe Marcel Coraş. A promovat la echipa de seniori 45 de juniori numai de la Centrul UTA! A antrenat – doar din pasiune – de patru ori echipa de seniori a Bătrânei Doamne, de regulă în situaţii delicate pentru club, când bugetul nu permitea aducerea unui antrenor cu pretenţii financiare mari. Loialitatea faţă de club l-a costat... trei căsnicii. Referindu-se la strategia de creştere a fotbaliştilor de către UTA, Alexandru Dan îşi aminteşte:
- În anii 1960 s-a pus foarte mare accent pe creşterea fotbaliştilor, şi la nivel de club, şi la nivel de federaţie. La UTA erau condiţii foarte bune. Centrul de Copii şi Juniori avea un teren de pregătire chiar în uzină, pe care îl puteam folosi oricând.
La stadion, sub tribună, aveam o sală de forţă care mai funcţionează şi acum. Am avut şi un teren cu zgură, în spatele tribunei a II-a. Acolo, pe zidul care îl împrejmuia, lung de 40 de metri, desenasem trei porţi, şi cei mai mari jucători ai UTA-ei acolo au învăţat să şuteze, şi-au perfecţionat precizia. În acele şuturi la zid se îmbinau mai multe elemente tehnico-tactice: conducerea mingii, lovirea, preluarea, conducerea şi pasă la un punct mic, la o poartă mică, pentru cizelarea preciziei. De ce am avut rezultate? În primul rând, am selecţionat fotbaliştii din instinct. Eu aveam o înclinaţie spre jucători cu gabarit şi o îndemânare foarte bună, fără să îmi dau seama în perioada aceea că îndemânarea este una dintre cele mai importante calităţi din fotbal, pentru că este nativă. Prin antrenament nu se pot dezvolta anumite deprinderi. Am căutat mereu vitezişti, şi fiindcă în partea de vest a României fotbaliştii sunt mai lenţi faţă de cei din Oltenia, din Moldova. Aici eram noi deficitari, când jucam cu alţii. Eram mai înceţi. La UTA era o legendă: fotbalul trebuie jucat cu fotbalişti tehnici. Jocul echipei semăna cu a lui Juventus Torino, fotbaliştii erau extrem de tehnici, aveau o precizie extraordinară. Eu am preluat şefia Centrului de Copii de la Nicolae „Coco” Dumitrescu, promovat la seniori ca secund al lui Cibi Braun. Moştenirea lăsată de Dumitrescu a fost un fond de jucător bun. I-am preluat de la el pe Axente, Domide, Czako II, selecţionaţi de Coco Dumitrescu, care îi descoperise. În 1965 Centrul a trecut sub egida Federaţiei Române de Fotbal. Aveam 100 de juniori, un antrenor coordonator şi un buget propriu, al Centrului. A fost un mare salt calitativ pentru fotbalul arădean. Atunci, în perioada aceea, am lansat o serie de mari jucători, prin competiţia Cupa UTA, care era practic forma de selecţie la UTA, unde participau toate şcolile din municipiul şi judeţul Arad. Aveam o colaborare cu Inspectoratul Şcolar, care îi trimitea obligatoriu pe toţi băieţii la selecţie. La Cupa UTA i-am descoperit, de exemplu, pe Marcel Coraş, pe Viorel Sima, Atodiresei, Ţârlea, Francisc Tisza, fotbalişti care au ajuns, toţi, jucători de Liga I şi chiar la echipa naţională.
În 1965, la turneul final pentru juniori, la Mediaş, UTA ratează intrarea în semifinală, la golaveraj. La Piteşti, în 1966, ratează iar semifinalele, învinsă de Şcoala Sportivă 2, din Bucureşti, echipa lui Mircea Sandu. Apoi, în 1968, lanţul ghinioanelor se rupe. Aradul devine campioană naţională: spulberă Dinamo cu 6-0, în turneul final de la Timişoara! Ca recompensă, la momentul respectiv Federaţia Română de Fotbal a asigurat echipei un turneu în Italia – era ceva ce băieţii nici în vis nu visau, să ajungă vreodată să joace acolo... În plus, fiecare jucător şi antrenorii au primit material pentru câte un costum de haine – asta a fost prima pentru performanţă.
Din echipa campioană şase juniori au promovat în echipa întâi a lui UTA, cu care au câştigat şi campionatul naţional, în 1968-1969 şi 1969-1970: Bătrâna, Broşovszky, Sima, Brândescu, Atodiresei, Bodea. A fost cea mai prolifică perioadă a Centrului de Copii şi Juniori de la UTA.
Antrenorii de la Centru şi-au propus să facă un experiment, cu Pantea şi Broşovszky, doi dintre liderii de valoare ai juniorilor UTA-ei. Pantea nu ştia cu piciorul stâng, iar Broşovszky nu ştia cu piciorul drept. Miza experimentului era să devină specialişti în jocul cu ambele picioare. Un an de zile Pantea a fost pus să lucreze numai pe piciorul stâng, iar Broşovszky numai pe piciorul drept. Rezultatul a fost un eşec.
- Am învăţat însă din acest episod – spune Alexandru Dan – că este mai bine să dezvolţi, să perfecţionezi ce are mai bun jucătorul, decât să îl chinui şi să încerci să îi impui să îşi formeze alte aptitudini decât are din naştere.
Broşovszky a ajuns să marcheze 100 de goluri în liga întâi, toate cu piciorul stâng, iar Pantea era, după Pârcălab, cea mai bună extremă din România, care centra din viteză la un punct fix, oriunde vroia.


***


2. Gâscanul... de trei minute
Junioratul: etapă scurtă, pentru Marcel. 15 minus 10. Doar cinci ani între debutul la „echipa mare” şi legitimarea la copiii UTA-ei. Ani grei... Antrenamentele pe terenul cu zgură presează tendoanele, întinde ligamentele, amestecă sângele de pe genunchii juliţi cu praf negru, puturos, care se încarnează în palme, te ustură la ochi şi înfundă urechea.
La UTA creşterea fotbaliştilor era o strategie. Copiii care veneau aici făceau mişcare mai multă, mai intensă, chiar şi decât echipa de seniori: băteau mingea pe terenul de antrenament, apoi pe maidanul de alături, de dimineaţa până seara. Nu aveau nici pauză de recuperare, nici cantonament, nici supliment de masă. Şutau „la ţintă” spre porţile desenate pe gardul din jurul stadionului, iar când se întâmpla să greşească şi să şuteze peste gard, se căţărau, săreau, se târau pe sub vagoanele garate dincolo de stadion, apoi se căţărau din nou, săreau şi reintrau în morişca şuturilor la gardul de cărămidă. Coraş nu era nici cel mai tehnic, nici cel mai rapid dintre copiii aceia.
Dar era cel mai hotărât să rămână la UTA şi să intre în fotbalul... mare. Şi mai târziu, la loturile naţionale de juniori şi la tineret, în echipă erau jucători pe care îi considera mult mai talentaţi decât el – unii cu 60, 80 de selecţii la echipa naţională de juniori. Numai că diferenţa o făcea, şi acolo, atitudinea (o atitudine care, dacă Marcel nu şi-ar fi schimbat-o odată ce s-a văzut fotbalist realizat, l-ar fi putut ajuta să nu rateze la mustaţă „echipa de aur” a României, pentru calificarea căreia la Turneul Final din 1990, din Italia, a pus umărul substanţial; şi l-ar fi ajutat, probabil, ca după revoluţie, când a căzut cortina de fier şi din jurul transferurilor în străinătate, să prindă o echipă importantă şi să îşi încheie cariera la superlativ).
- Când l-am văzut în echipa şcolii, la Cupa UTA, Coraş avea zece ani – îşi aminteşte antrenorul Alexandru Dan. Avea o tehnică individuală foarte bună şi o gândire foarte bună în joc. Avea, adică, stofă de lider. Găsea soluţii la care nici nu te aşteptai, trăgea echipa după el şi marca gol după gol, la antrenamente. Pe vremea aceea, nu putea intra la UTA orice jucător. Aveam mai multe etape de selecţie, tocmai fiindcă puneam mare preţ pe calitate: prima, prin joc; a doua – selecţie fizică şi psihică; a treia – exprimarea în joc, urmărirea ambelor faze, mişcarea atunci când are mingea şi atunci când nu o posedă. Marcel nu era rapid, dar era masiv şi ştia să îşi folosească în timpul jocului forţa corporală, să protejeze mingea. Mai târziu, când am ajuns să jucăm cu alte echipe de copii, îmi câştiga meciurile, eram foarte ataşaţi unul de celălalt. La antrenamente cerea să lucreze mereu în plus, vroia să se afirme cu orice preţ. De aceea îi individualizam şedinţele de pregătire, să îi elimin greşelile. Mă interesa să cunosc şi părţile bune ale jucătorului de perspectivă, cât şi greşelile sale; îmi notam într-un caiet deficienţele fotbaliştilor pe care îi propuneam la promovarea în prima echipă, iar antrenorii din prima echipă ţineau cont de aceste însemnări. Aşa era, la vremea aceea, colaborarea între Centrul de Juniori şi formaţia de seniori, de aceea UTA a ajuns printre cele mai bune echipe europene.
Iunie, 1974. Noroiul lipicios suge ghetele fotbaliştilor, fiecare pas pe teren este un exerciţiu de forţă. De atâta apă, mingea nu mai sare pe terenul de zgură. Ca să nu piardă antrenamentul, juniorii UTA-ei sunt dirijaţi în dreptunghiul din spatele porţii terenului principal, la schimb de pase şi o şedinţă tehnică: controlul mingii pe metru pătrat. Antrenorii de la seniori urmăresc pregătirea şi îl remarcă pe băiatul despre care se zice că are lipici la minge. Coco Dumitrescu îi face semn cu mâna şi îl strigă:
- Coraş, mâine dimineaţă să fii la stadion, pregătit de joc! Vii la Timişoara! Intri în echipa mare, avem amical cu Poli.
Ce şansă! Marcel se uită spre cer: există soare deasupra norilor!
Noaptea nu a dormit deloc. A plecat spre stadion leşinat, mai obosit decât după o săptămână de efort intensiv.
- Îmi făceam probleme cum am să-mi ţin ochii deschişi pe drumul spre Timişoara, mă temeam să nu adorm, că mă fac de râs în faţa colegilor. Când am urcat în autobuz, mi-a pierit teama. Era un autobuz vechi, cred că nici în cartiere nu mai circula. Mirosea a motorină şi vaselină, stăteai pe scaun ca în ţeapă. Până la Timişoara ne-am simţit ca într-un mixer, ni s-a întors stomacul pe dos de la miros şi de la balansul autobuzului. M-am deşteptat de tot. A fost meciul meu de debut la UTA, într-un joc cu Poli. Am jucat fix trei minute, în locul lui Sima. Trei minute, dar umblam pe stradă ca un gâscan. La 15 ani am jucat în marea echipă a UTA-ei, o echipă de cupele europene, care avea jucători de la naţională şi a jucat sferturile de finală în UEFA!
Fotbalul arădean, indiferent de poziţia din clasament a echipelor sale, a avut mereu un mare rival: fotbalul timişorean! Ieşeau scântei la meciurile între Chinezul şi AMEFA, Ripensia şi ITA, Poli şi UTA! Rivalitatea din teren a molipsit peluzele. Mulţi arădeni şi timişoreni plecau cu ochii vineţi, dinţi lipsă, haine sfâşiate în repriza a treia (din tribune sau din preajma stadionului) uneori mult mai agitată decât primele două reprize de pe gazon... Bucuria debutului era accentuată şi de faptul că se consumase într-un meci cu încărcătură specială pentru UTA, pentru arădeni.
Meciul de la Timişoara l-a promovat pe Marcel în lotul lărgit al alb-roşilor. Perioada de juniorat se încheiase.... Ajunsese, de pe o zi pe alta, din vestiarul copiilor în cel al seniorilor, printre granzii pentru care obişnuia să facă galerie din tribună.
La vremea aceea, lotul UTA-ei juca în fiecare săptămână cel puţin un meci de aşezare tactică; pentru omogenizare, titularii jucau împotriva rezervelor. Coraş – mijlocaş ofensiv – era marcat de Kukla, cu faimă de apărător de netrecut, cu talpa ca un zid de fier-beton. Înaintea unui antrenament, Kukla l-a chemat la o şedinţă de instruire pe juniorul echipei:
- Ce număr ai la picior? – l-a întrebat fundaşul Kukla, la prima confruntare, pe băiatul de 15 ani.
- 44!
- Aoleu! 44?! Atunci, ştii ce? Stai tu şi îmi faci marcaj mie, să nu dea dracu’ să mă faci să alerg eu după tine, că te împachetez!
Marcel începea să prindă rădăcini în fotbal. De acum, îl împingeau de la spate nu numai ambiţia, ci şi coechipierii. Se pregătea cu nea Gioni (Broşovszky), nea Gigi (Domide), nea Kuki (Kukla), nea Silviu (Iorgulescu). Erau în aceeaşi echipă, dar nu îşi permitea să îi tutuiască. Zeci de care de talent şi răboaje de palmares se învârtoşeau între ei...
Atunci încă mai exista respect. Ştiam că am o anumită limită pe care nu trebuie să o depăşesc în discuţiile cu ei. Când eram copil, stăteam la ţâşnitoarea de la ieşirea din tunelul fotbaliştilor, să mă uit la meciuri, să văd cum joacă cei cu care am ajuns mai târziu să mă antrenez. Am văzut un gol marcat de la vreo 60 de metri de Broşovszky, într-un meci cu CFR Timişoara. Vedeam cum, în unele meciuri, la pauză, când echipa nu mergea bine sau adversarii ridicau probleme, fratele lui nea Gioni, Tibi, care era om de pază şi stătea în tunelul pe care ieşeau jucătorii pe teren, îi mai călca „din greşeală” pe adversari, iar nea Gioni îi înghiontea sănătos, să nu uite că joacă în deplasare... Se înmuiau şi UTA câştiga. Broşovszky a dat şi sufletul din el să atingă cota de 100 de goluri marcate pentru UTA. În anul în care am retrogradat a marcat, la Vâlcea, golul cu nr. 100. A fost un fotbalist care merita mult mai multă mediatizare şi recunoştinţă, datorită valorii şi caracterului său. Când erau lovituri din preajma careului, ştiam că marchează. Nu ne făceam niciun fel de probleme, avea un stâng poate la fel de bun ca al lui Hagi; tot aşa, număr mic la picior, lovea mingea perfect, în punctul ideal.

http://www.observator.info/actualitate-1...itolul-iii

Marcel Coras a fost un fotbalist de exceptie o tehnica de virtuos,sut bun, facea faze,dadea goluri etc. Cred ca a fost ultimul "virtuos" produs la Arad.A avut cariera internationala importanta,pe vremea lui Lucescu.Din ce stiu eu a jucat la UTA,Poli Iasi,Sportul Studentesc,Victoria,U Cluj si UTA pe final (sper ca nu am omis ceva).Din nefericire,la fel ca si Duckadam marile lui performante nu au fost in beneficiul UTEI.A plecat tinar,s-a intos batran,la peste 30 de ani (jucand cu vreo 90 Kg,in div A).Ca jucator este emblematic,pentru ca a avut ceea ce a placut tot timpul la Arad:tehnica si istetime. Am avut sansa sa-l vad saptaminal,in Bucuresti ,intre 1982-1986,cind locuiam acolo.Nu a avut viteza,dar asta s-a compensat prin eficienta in fata portii.Era el "Dulap",dar unul frumos,eficient,periculos pentru adversari,tehnic,o placere sa-l vezi jucand la Sportul,linga Hagi,Radulescu,Iorgulescu,Sandu,Chihaia,A Munteanu,etc.Dupa el ,la Arad,au aparut "copii lui Tisza, dar acestia,multi buni si ei,s-au afirmat prin rezistenta,disciplina tactica,seriozitate,nici unul nu a fost cu tehnicitate deosebita.Dupa "era Tisza" e pauza,ici, colo apare unul,dar repede pleaca in "strainataturi" de unde revine cum a plecat.Sa mai asteptam un Coras ? Sau un Domide,sau un Brosowschi ? Marile talente apar rar,e nevoie de conditii,antrenori,si copii iubitori de a fi cineva in fotbal, dar acum nu mai au timp din cauza mirajului banului,dorit pe saturate,cit mai repede.

Eu continui sa cred ca Lucescu l-a "stricat" pe Coras.

Marcel a fost numarul 10 clasic. Extrem de tehnic, solid, cu o foarte buna viziune a jocului si cu un excelent simt al portii.

Deficienta lui majora era lipsa vitezei. Or Lucescu l-a pus varf. Un post in care viteza (de reactie, de demarcare, de deplasare) este foarte importanta.

Evident ca Marcel putea ajunge (mult) mai sus. Si nu doar lipsa vitezei l-a tras inapoi...

„Dulapul” (roman foileton - capitolul IV)
Andrei Ando, 22 decembrie 2008 03:51

3. Palmele lui Birău şi ristul lui Domide

Utiştii puneau pasiune nu numai în jocurile oficiale, ci şi la antrenament. De câteva ori Coraş, copil cum era, a scăpat cu fuga, să nu fie tăbăcit la fund. La un antrenament a fost distribuit în echipă cu Gabi Birău, un jucător foarte hotărât, care nu accepta niciodată să piardă: nici la rummy, nici la cărţi, nici la fotbal. Marcel, fără prea multă experienţă, rata pe bandă rulantă. O dată, a doua oară, a treia oară... După antrenament, Birău, supărat, alerga urlând după el pe tot terenul!
- De gura lui, şi de frică să nu-mi dea palme, făceam eforturi să mă concentrez, să învăţ driblinguri noi, să marchez. „Furam” schemele de la ceilalţi. De la Domide am învăţat să lovesc mingea cu ristul, cu exteriorul. Acum, la televizor, comentatorii spun: ce lovitură pretenţioasă! Atunci, la Domide, era la ordinea zilei; prelua mingea pe piept şi o pasa lung, pe partea opusă, chiar pe piciorul coechipierului. Domide era un foarte mare fotbalist, nu a fost selecţionat întâmplător în echipa naţională la Campionatul Mondial. Uneori îi lipsea concentrarea, dar te surprindea cu eleganţa în joc şi cu precizia. Era idolul Aradului, un tânăr foarte prezentabil, de o valoare certă. În vremea aceea, la începutul şi la mijlocul anilor 1970, când vroiai să te compari cu un mare fotbalist, spuneai că vrei să fii ca Domide sau ca Broşovszky.

Nici meciurile de la Campionatul European, pe care le-a jucat mai târziu, hotelurile de lux în care se caza echipa naţională, ori în cupele europene Sportul Studenţesc, condiţiile privilegiate de pregătire şi deplasare de la Victoria, nu au şters amintirile junioratului, când Marcel era responsabil cu golirea scrumierei vedetelor de la UTA, prea ocupate să crească sau să scadă miza în partidele pasionale de rummy sau cărţi din cantonamentele echipei.
Antrenamentele cu jucătorii mari ai României accentuează calităţile lui Marcel. În 1975 este cooptat în selecţionata judeţului Arad, şi are primele două ieşiri din ţară: la Szeged (Ungaria) şi Novi Sad (Serbia).
- Când i-am văzut pe sârbi, cât sunt de masivi şi de tehnici, ne-am speriat. Noi făceam doi paşi, ei unul. Noi driblam, ei puneau piciorul şi parcă intram într-un val de pământ, nu ne mai puteam mişca în faţa lor. Ziceam: „Doamne, ce buni sunt ăştia”. Era prima echipă care ne ridicase probleme.

În 1976, printr-o telegramă de la Federaţie, clubul UTA este înştiinţat că trebuie să îl trimită pe Coraş la Bistriţa, pentru un trial la lotul naţional de juniori. Selecţia a durat o lună de zile. Din toată ţara au fost convocaţi 100 de fotbalişti de perspectivă. Au fost cazaţi, cu toţii, în internatul unui centru de copii cu handicap locomotor, câte opt în cameră.
- Au fost patru valuri de selecţie, ca la UTA, atunci când m-au legitimat. Constantin Ardeleanu şi Gheorghe Banciu, antrenorii echipei naţionale de juniori la vremea respectivă, au reţinut 22 de jucători. Eram printre ei.
Acasă, anunţul selecţionării lui Marcel a scos familia din amorţeala zilnică. Dacă băiatul merge la lotul naţional, îi trebuie haine de domn – a decretat capul familiei, şi şi-a trimis soţia la cumpărături. În Polonia. Pe atunci, în Banat şi în Crişana, cine vroia să fie la modă, îşi cumpăra haine sârbeşti, ungureşti sau poloneze. Aşa s-a ales Marcel, la 17 ani, cu prima haină de piele, cu prima pereche de pantaloni blugi şi nişte pantofi cu bot gros şi cu tocuri, cum se purtau pe atunci...
Apoi, la scurt timp, Federaţia Română de Fotbal i-a dat şi un costum elegant. Convocat în Capitală pentru pregătirea Turneului Prietenia, din Bulgaria, Coraş a fost dus direct în uzina de textile, de unde, de pe bandă, i s-a ales un rând de haine. Toţi componenţii loturilor naţionale de fotbal, de la fiecare nivel, erau îmbrăcaţi în costum – aceeaşi culoare, acelaşi croi, acelaşi material, de la aceeaşi fabrică. Era echipamentul lor de „civilie”. Uniforma – cum îi spuneau...

Coraş a jucat şase meciuri în reprezentativa de juniori, până să fie selecţionat la lotul de tineret, iar apoi în cel olimpic. Între timp, însă, fotbalul era pe zi ce trece mai politizat. Existau fotbalişti valoroşi şi fotbalişti agreaţi, iar cei valoroşi nu apucau să se impună întotdeauna.
- Mi s-a cerut, la un moment dat, să fac un compromis care m-ar fi ridicat în ochii puternicilor zilei, dar ar fi însemnat să îmi trădez amicii, coechipierii, antrenorii. Nu am acceptat. Eram tânăr, nici nu m-am gândit la consecinţe. Eu, despre episoade de genul acela, până atunci doar auzisem şi le tratam cu suficient scepticism. Iată, însă, că mi s-a întâmplat şi mie. Am fost chemat şi, într-un birou mic, cu câţiva oameni în jurul meu, mi s-a pus în faţă o foaie de hârtie. Am lăsat-o albă. Consecinţa a fost că, o vreme, m-au tras pe linie moartă. Mi s-au blocat ieşirile în străinătate, nu am mai fost chemat la echipa reprezentativă de tineret. Odată, după un stagiu de pregătire de o săptămână, de la Bucureşti, urma să plecăm în turneu, în Occident. Eram îmbrăcat de plecare, în costum, aşteptam să fim îmbarcaţi în avion. La Aeroportul Otopeni antrenorul a început să ne strige pe nume, în ordinea îmbarcării. Pe mine m-a omis. I-am spus că a greşit, dar mi-a răspuns că nu era nicio greşeală. Nu mi se acordase viza. Nu eram de încredere, nu m-au lăsat să plec. Mi s-a întâmplat asta de cinci ori consecutiv! Mă simţeam exclus. Făceam pregătirea centralizată la Snagov, eram anunţat în lot, iar la plecare mi se comunica în ultima clipă că nu am ce căuta cu echipa. Situaţia aceasta s-a prelungit până în momentul în care cineva care avea relaţii la partid a garantat pentru mine. A fost, până la urmă, norocul meu... În ziua când am putut urca iar în avion, am simţit că m-am născut a doua oară ca fotbalist. În prima deplasare am plâns. Era ca o descătuşare. Ştiu că prietenii se uitau la mine şi nu spunea niciunul nimic. Au înţeles!

4. Peticul temporar s-a lipit durabil de echipă

În ianuarie 1976 joacă a doua oară pentru UTA, într-un meci de pregătire cu U. Cluj, în care arădenii au încasat şase goluri.. Trecuseră aproape doi ani de la debutul de trei minute. După joc, e chemat la birouri:
- Pleci la Rapid! Dacă demonstrezi, acolo, că stai bine în crampoane, te întorci la UTA pe uşa din faţă, anul viitor.
În 1976 la UTA vine antrenor Cici Manolache. Coraş mai are un an de juniorat şi este transferat în liga secundă, la Rapid Arad, care avea nevoie de un junior, ca urmare a dispoziţiei Federaţiei Române de Fotbal ca în fiecare echipă să joace şi un fotbalist sub 18 ani. Antrenorul Centrului de Copii şi Juniori de la UTA, Alexandru Dan îşi aminteşte:
- Marcel a fost împrumutat şase luni la Rapid, în liga secundă, ca junior al echipei. UTA mai făcuse anterior un astfel de experiment, cu Domide, care împrumutat în liga a II-a, la CFR Arad, a revenit ca titular la UTA şi a jucat cu randament foarte bun. Scopul acestei mişcări a fost să le asigurăm jocuri tinerilor noştri, pentru că depăşeau nivelul juniorilor, şi riscau să se plafoneze. Coraş a fost trimis la un efort mai mare, pentru a putea apoi da randament în prima echipă de la UTA.

La vârsta de 17 ani, încă licean, Marcel este angajat la Uzina de Vagoane din Arad, cu salariu de 1300 de lei, scos din producţie, să se poată antrena. În vacanţe, în fiecare dimineaţă, trebuia să se prezinte la ora 7 la Biroul de Transporturi, unde completa fişele de intrare a motorinei în uzină.
Cantonată în subsolul ligii secunde, Rapid trăia din amintirea echipei puternice care fusese cu câteva sezoane în urmă. Jucase în 1968 semifinala Cupei României, remizase cu MTK Budapesta (1-1, la Arad) şi învingea pe Spartak Subotica (1-0, pe teren propriu).
Coraş a reprezentat infuzia de tineret în echipă; ca extremă stângă, în 32 de meciuri a marcat
7 goluri, din cele 42 ale Rapidului.
- Acolo am învăţat, cu adevărat, ce înseamnă spiritul de echipă şi ce înseamnă suferinţa pe teren – o suferinţă pe care am căutat, apoi, să o evit. La finalul sezonului, Rapid retrograda în eşalonul III: a fost prima retrogradare pe care am trăit-o. Aveam 17 ani şi s-a dovedit a fi pentru mine o lecţie foarte bună.

Culmea, echipa nu era slabă. Jucau Axente (care venea de la UTA, refăcut după o teribilă fractură de tibie), Borugă (ajuns, peste ani, antrenor de prima ligă), Hamza, Gall, Octavian Ardelean, Gyenge, Bermozer, Juhasz (o mare speranţă a fotbalului arădean, care însă nu s-a acomodat cu fotbalul la seniori), Mereuţă, Croitoru, Şimon, Ionuţ Popa. Antrena Toma Jurcă, cu care Rapid Arad promovase în prima ligă (în 1968) şi cu care jucase semifinala Cupei României.
Meciul de debut al lui Coraş a fost cu... aventuri.
- Făcusem liceul la doi kilometri de stadion. Cum eram mai preocupat de minge decât de carte, am rămas corigent pe vară. Meciul din prima etapă, cu CIL Sighet, începea la matineu, la ora 11. Numai că eu aveam examen de corigenţă de la ora 9. Am ieşit din sală la ora 10 şi jumătate. Am alergat până la stadion, am făcut slalom printre maşini. Era 11 fără 25 când am ajuns, băieţii erau deja la încălzire. Eu eram nu încălzit, ci înfierbântat, după sprintul de doi kilometri. Am intrat titular şi am marcat un gol.
Transferul la Rapid a fost un resort pentru tânărul fotbalist. A însemnat, de fapt, aşezarea pe orbită a lui Marcel Coraş. Gleznele au învăţat cum să se ferească de crampoanele adversarilor, plămânii s-au adaptat la aerul respirat în grabă, muşchii umflaţi pe gambe au atenuat paranteza rotundă a tibiilor. Stagiul de la Rapid a fost o provocare şi un sprijin important pentru cariera lui Coraş. Începuse tot mai mult să fie cunoscut şi apreciat ca fotbalist.
Este rechemat la UTA în 1977, când Jackie Ionescu preia echipa. UTA se întinereşte masiv, cu nouă jucători sub 20 de ani. Coraş, în pragul majoratului, este reţinut în lot. La Satu Mare, la 1-0 pentru gazde, UTA trage să egaleze.
- Dă-i drumul la încălzire, Coraş! – îl zoreşte Ionescu, în repriza secundă, în ideea întăririi atacului cu tânărul fotbalist în care vedea un rezervor de energie pentru ofensiva alb-roşilor.
UTA mizează totul pe atac. Marcel intră. La a doua atingere de minge, din pasa sa se marchează! Numai că în poarta UTA-ei... Pasa era greşită...
În următoarele două jocuri apare episodic, cinci-zece minute, apoi nouă etape nu se dezlipeşte de banca de rezerve. Dumnezeul titularizării, antrenorul Jackie Ionescu, îl ignoră total; priveşte prin el ca şi cum ar fi din celofan... Până la un meci cu FC Argeş (cu Speriatu în poartă, iar în câmp cu Dobrin, Chivescu, Zamfir), când în criză de atacanţi, îl trimite iar pe teren pe final de joc. UTA avea o schemă la fazele fixe: bate Domide cu dreptul, la prima bară, iar mijlocaşul ofensiv, care aparent asista pasiv la lovitură, face o piruetă şi ţâşneşte de lângă atacantul pe care se concentrează fundaşii. Domide trimite cu ristul, precis, în unghiul drept al laturilor careului mic – Coraş deviază fără preluare şi marchează. Peluza explodează de entuziasm!
- A fost primul meu gol în Divizia A. De atunci, de câte ori mă întâlnesc cu Speriatu, îi spun: Mai ţii minte, ai fost primul meu portar fraier din Divizia A!

Totuşi, titularizarea nu a depins de golul acesta norocos, ci de o conjunctură mai puţin fericită. Concurentul său pe post, Francisc Tisza, se îmbolnăvise de hepatită şi i s-a interzis efortul fizic timp de un an. La început Jackie Ionescu (care, interesant de remarcat, a ajuns cu trei decenii mai târziu, să antreneze din nou UTA, de această dată... împreună cu secundul Marcel Coraş) l-a considerat mai degrabă un petic temporar pe Marcel, omul care îi făcuse o foarte proastă primă impresie pierzând pe mâna sa jocul acela de la Satu Mare. Nu era foarte entuziast să îl vadă printre primii 11. Dar Coraş s-a scuturat de ghinion şi s-a lipit de echipă. Durabil. A marcat în total şase goluri şi a ajuns titular incontestabil. Nu împlinise încă 19 ani şi era printre cei mai bine plătiţi fotbalişti: în martie 1978 câştigase 13 000 de lei: de şase ori cât salariu părinţilor săi, la un loc! În sezonul următor aproape că şi-a dublat performanţa: zece goluri pentru UTA. Dar arădenii nu mai erau entuziaşti. „Bătrâna Doamnă”, alintată astfel pentru că era echipa cu cea mai lungă prezenţă neîntreruptă în primul eşalon, retrograda. O legendă se prăbuşea la podea şi nu şi-a găsit forţa să se ridice nici după ce fusese numărată de 34 de ori de arbitri...

5. Căderea „Bătrânei Doamne”

Între mărirea şi căderea „Bătrânei Doamne” au trecut numai nouă ani. În 1970, când elimina Feyenoord din Cupa Campionilor Europeni şi în 1971, când juca cu Tottenham Hotspur în sferturile de finală din Cupa UEFA, nimeni nu bănuia că gloria UTA-ei este fragilă ca o foiţă de zahăr ars. Campionatul 1978-1979 a însemnat un chin prelungit pentru echipa arădeană cu prezenţă neîntreruptă în prima ligă. Nu era însă pentru întâia oară când echipa ajunsese într-o situaţie delicată. În 1963 retrogradarea se juca în ultima etapă, la Arad, unde UTA avea neapărată nevoie de victorie cu Crişana Oradea. Oaspeţii conduceau la pauză, dar UTA revine senzaţional şi câştigă categoric cu 3-1. În 1966 şi în 1973 arădenii joacă tot sub ameninţarea retrogradării, dar reuşesc să se impună.
Până în sezonul 1973, continuitatea era una dintre elementele fundamentale ale succesului grupării textiliste. Se miza pe jucători din Arad, animaţi mai degrabă de patriotism local decât de interese financiare. UTA era renumită şi pentru stabilitatea de pe banca tehnică: Coloman „Cibi” Braun a antrenat-o nouă ani consecutiv, Nicolae „Coco” Dumitrescu şi Ioan Reinhardt câte 5-6 ani. Odată cu clătinarea echipei, după o cădere de formă care a urmat jocurilor din Cupele Europene, conducerea uzinei care susţinea clubul a recurs la schimbarea frecventă a tehnicienilor, consideraţi cei mai vinovaţi de căderea dramatică din evoluţia echipei. Anul 1973 a însemnat începutul degringoladei... Antrenorul Coco Dumitrescu este schimbat cu Jurcă, secondat de Liviu Coman, care peste puţin timp devine antrenor principal. Nu pentru mult timp! În august 1975, după ce Pârcălab a condus exact... două săptămâni antrenamentele echipei, este reinstalat Coco Dumitrescu, ajutat de secundul Alexandru Dan. A fost însă tot un interimat de un sezon... În iulie 1976 UTA este preluată de Cicerone „Cici” Manolache, schimbat însă anul următor cu Ion „Jackie” Ionescu. În mai puţin de şase ani, UTA a „consumat” zece antrenori – fiecare cu strategii proprii, cerinţe personale, viziuni originale asupra lotului, jocului, metodelor de pregătire! În anul fatidic 1979, cu patru etape înaintea finalului de campionat, un final decisiv, pentru că se juca rămânerea UTA-ei în primul eşalon, conducerea clubului ia o decizie stupefiantă: renunţă la Jackie Ionescu şi îl readuce pe banca tehnică pe Coco Dumitrescu, în speranţa că antrenorul care elimina campioana lumii va scăpa UTA de la retrogradare!

Secretarul general al Federaţiei Române de Fotbal, Dan Lăzărescu, comenta după retrogradarea echipei:
– Este de neînţeles cum se poate întâmpla aşa ceva la un club mare! Schimbarea antrenorului cu patru etape înainte de încheierea returului demonstrează slăbiciunea conducerii clubului! UTA lupta deja de doi-trei ani pentru evitarea retrogradării. În sezonul 1975-1976 termina pe locul 15, iar doi ani mai târziu pe locul 12. Chiar nimeni de la club nu a considerat că ăsta este un semnal de alarmă?

Dulapul (Roman foileton, partea a V-a) - Căderea Bătrânei Doamne
Andrei Ando, 25 decembrie 2008 09:24

În luna mai a anului 1979, Cornel Marian, profesor de atletism şi preşedinte al Direcţiei Judeţene de Sport, a fost mandatat de către club să preia pregătirea fizică a fotbaliştilor, după meciul lui UTA de la Târgovişte, pregătire considerată deficitară. Declara, la finalul ampionatului:

-După jocul de la Târgovişte am fost solicitat să ajut la pregătirea echipei. Am constatat că pe lângă lipsurile fizice, echipa era nepregătită şi din punct de vedere tactic. În plus, fiecare jucător, chiar fiecare, avea şi probleme personale, a căror rezolvare a fost foarte dificilă. Dacă
aş fi fost consultat, eu nu recomandam schimbarea antrenorului în ultimele patru etape.
UTA mai avea de jucat pe teren propriu cu Gloria Buzău, candidată directă la evitarea retrogradării, în deplasare la Râmnicu Vâlcea şi în ultima etapă, acasă, cu Poli Iaşi.

Opt mii de arădeni au venit la meciul cu Gloria Buzău să fie al 12-lea jucător textilist care luptă, în acea zi de 10 iunie 1979, pentru blazonul clubului fondat de baronul Neuman. UTA aliniază cea mai bună echipă a momentului: Duckadam - Gaşpar, Kukla, Gall, Giurgiu – Leac, Schepp, Broşovszky - Cura, Domide (Vaczi), Coraş. Potrivit statisticii oficiale, UTA a avut 27 de şuturi la poartă, 15 pe spaţiul porţii şi 8 lovituri de colţ.

Marcel Coraş, la 20 de ani, a jucat integral în meciul acela şi în următoarele două, decisive pentru menţinerea în prima ligă:
- Cu o etapă mai devreme făceam egal, 1-1, la Baia Mare. O victorie contra Buzăului ar fi însemnat retrogradarea lor şi salvarea UTA-ei, care ar mai fi trebuit doar să câştige pe teren propriu un meci uşor cu Poli Iaşi. Nu aş vrea să culpabilizez arbitrul, C. Dinulescu, din Bucureşti, dar nu a prea fost echidistant. Am avut 11 ratări monumentale, două bare, un penalty neacordat. Domide a fost schimbat înainte de pauză cu Vaczi. I s-au reproşat tot felul de lucruri, dar eu nu cred că „băiatul Aradului”, Gigi Domide, ar fi atentat măcar cu gândul împotriva lui UTA! Nu ne-a ieşit jocul, atâta tot. Ghizdeanu a marcat din singura ocazie de gol a buzoienilor, cu o minge deviată din tibia unui fundaş al nostru. Am pierdut şocant. Dar nici atunci nu era totul pierdut pentru noi. Dacă băteam la Vâlcea, etapa viitoare, ne-am fi putut salva. Dar am pierdut cu 3-2, un meci în care Broşovszky a marcat golul său cu nr. 100 din prima ligă. A fost o mare dramă pentru Arad. Atmosfera în vestiar era încărcată, nu mai vorbeam între noi, toată lumea suspecta pe toată lumea... Flacăra Roşie din Arad scria după meciul cu Gloria Buzău o cronică modestă, pe un sfert de pagină, cu titlul „O înfrângere neaşteptată”: „De necrezut, dar adevărat: UTA a fost învinsă de Gloria – aici, la Arad – cândva urbe a şcolii de fotbal. A pierdut fiindcă a crezut poate mai mult decât era necesar în superioritatea sa; apoi deoarece nu a înţeles să afle o tactică potrivită în faţa buzoienilor care au practicat marcajul strict om la om şi lăsarea în ofsaid; şi mai apoi,
când a fost înţeleasă o astfel de necesitate, după 0-1, când s-a trecut la multă mişcare cu două vârfuri de atac (Kukla şi Vaczi) a venit şi neşansa sau a continuat să se afirme cu străşnicie acel permanent „veto” spus de portarul Gloriei - Cristian II. Şi ar mai fi ceva de zis: în vreme ce oaspeţii veniţi cu lozinca „totul sau nimic” şi care - în consecinţă - au acţionat cu hotărâre, dârzenie şi multă mişcare, UTA a fost mai statică până după primirea golului, centrările nu au avut adresă, buzoienii degajând repede spaţiul din faţa careului mare. La începutul reprizei secunde, orice încercare textilistă de a face ceva devine o nereuşită în vreme ce Duckadam este nevoit să se întrebuinţeze serios, de câteva ori. A venit acel fatal minut 60, când apărarea arădeană a lăsat un „bulevard” liber în faţa lui Ghizdeanu (nu era prima oară când au fost „oferite” culoare libere), acesta a preluat mingea trimisă de Negoescu şi a înscris nestingherit. Geaba eforturi mari, este drept, după primirea golului. Au fost atacuri furibunde, s-a ratat incredibil, prin cei aflaţi în situaţii ideale (îi numim în ordine pe Cura, Broşovszky, Vaczi, iar Cura şi Kukla, Coraş, Kukla...). Au fost, în acest timp al asaltului speranţelor şi două situaţii de a se acorda cel puţin un penalti dar conducătorul de joc decide corner... sau nimic.”

Publicaţia maghiară din Arad, Voros Lobogo, scria: „Este sfârşitul unei boli lungi. Poate veni un medic oricât de titrat... La finalul jocului alb-roşii stăteau înmărmuriţi la centrul terenului, în vreme ce publicul aplauda dansul de fericire al buzoienilor. Foarte sugestivă aprecierea unui suporter: Dacă nu suntem în stare să batem acasă nici Buzăul, ne merităm soarta. Aşa şi este!”
Trimisul ziarului Sportul, Ioan Chirilă, a stabilit ca după acest meci să nu acorde niciun punct vreunui jucător arădean, pentru trofeul „Flacăra Roşie”.

Antrenorul Coco Dumitrescu spunea că nu crede că echipa ar fi sabotat jocul cu Gloria. A considerat că principalul vinovat pentru eşec este Flavius Domide. L-a schimbat în prima repriză, iar după joc clubul l-a suspendat. Nici nu a mai făcut deplasarea în etapa viitoare, iar la finalul campionatului a plecat de la UTA.

- Este adevărat că nu eram în relaţii cordiale cu antrenorul Dumitrescu, totuşi executam fără să mă dau la o parte orice îmi solicita. Este de neînţeles pentru mine de ce m-a schimbat în meciul cu Gloria Buzău. Am purtat timp de 21 de ani tricoul alb-roşu! Regret despărţirea deloc onorantă, dar mă simt vinovat doar în parte – avea să declare Domide, în iulie 1979.

În etapa următoare, la Râmnicu Vâlcea, în faţa a 11 000 de spectatori, UTA juca meciul cu numărul 872 în primul eşalon. Era ultima sa şansă pentru menţinerea între granzii fotbalului românesc. A ratat-o. Liderul echipei, Domide, nu mai e între primii 11, aşa cum lipseşte de altfel şi în ultima etapă, cu Iaşiul. Sunt şi alte schimbări importante: în poartă, în locul lui Duckadam, joacă Jivan, în apărare Gaşpar (care intră totuşi în repriza secundă, când la 2-2 Dumitrescu vrea să întărească apărarea) este schimbat cu Bâtea, locul lui Cura este luat de Tisza. După 1-1 la pauză, pierde cu 3-2, un meci transmis de Televiziunea Română din cauza mizei sale extraordinare: se juca istoria unuia dintre cele mai titrate cluburi româneşti...

Ziarul local Flacăra Roşie pune înfrângerea pe seama lipsei de pregătire a fotbaliştilor: „O primă şi imediată cauză a înfrângerii o constituie deci această nesiguranţă, această cădere
tot mai manifestă pe măsura scurgerii timpului de joc. Cauza insuccesului, aceasta şi cele ce l-au premers, urmează însă a fi căutată mai profund: un Domide absent, suspendat de club, jucător care a căutat (nu o dată) să pună interesele personale mai presus de cele ale echipei, neglijând pregătirea; un Cura cu trei cartonaşe galbene (multe acumulate de arădeni în ultima vreme); Duckadam bolnav – iată o scădere a potenţialului echipei. Dincolo de această situaţie, se pare că este vorba şi de insuficienta muncă de pregătire în general, realitate resimţită în ultimii ani când, de fiecare dată, UTA a fost ameninţată cu spectrul retrogradării. Cum am vorbi de o pregătire fizică bună când, la fiecare meci, după circa 15 minute, tricourile textiliştilor sunt inundate de transpiraţie?” În aceste condiţii, jocul din ultima etapă a devenit doar o formalitate. UTA dezamăgise. Din marea echipă a Aradului a mai rămas doar o paloare. La jocul de „la revedere” au asistat mai puţin de 2000 de spectatori. Niciodată clubul
nu trăise o astfel de ruşine, iar arădenii nu au putut digera că echipa lor, care trimisese reprezentativei cei mai valoroşi jucători, care scrisese istorie în Europa, s-a prăbuşit şi nu mai e chip să se salveze. În ultimul joc pe prima scenă fotbalistică UTA câştiga cu 6-2. Coraş marca trei goluri, iar jocul său i-a convins pe cei de la Iaşi să îl legitimeze, din sezonul următor. Dar UTA ajungea în Divizia B, de pe locul 17 al primului eşalon, cu linia de clasament:

UTA 34 11 7 16 45-46 29 p.

I-a lipsit o singură victorie să se salveze!

Interesant: în anul respectiv a fost zdruncinat tot fotbalul din vestul ţării – retrogradau, pe lângă UTA, Corvinul şi FC Bihor.

Iosif Grozav, preşedintele de atunci al clubului, explica în ziarul local Voros Lobogo de vineri, 27 iulie 1979, motivele retrogradării:

- Concepţiile greşite ale antrenorilor au generat frecuşurile şi tensiunile dintre aceştia şi conducerea clubului. Pe de o parte, se purtau prea blând cu jucătorii, pe de altă parte au comis greşeli mari în pregătirea echipei. Nu au luat nicio măsură care ar fi întărit disciplina în lot. Pentru aceleaşi erori, fotbaliştii erau sancţionaţi diferit. Pentru aceeaşi greşeală, Leac era pedepsit dublu faţă de Domide sau Broşovszky – pentru aceeaşi abatere (jurnalistul care a realizat interviul a precizat, ulterior, că s-a demonstrat că nici Leac nu era uşă de biserică, de vreme ce refuzase să se prezinte la echipă şi a fost suspendat din cauza asta pe şase luni – n. aut.)! În pregătirea centralizată de iarnă antrenorii împărţeau echipa în două: cei mai vârstnici schimbau pase în vreme ce tinerii erau puşi să alerge pe munţi. Erau prea mulţi chibiţi care îşi dădeau cu părerea în jurul echipei; oameni cu experienţă profesională modestă, dar cu influenţă mare. La testări am putut constata cât a valorat în realitate cantonamentul de iarnă. Dintre cele patru echipe testate la Arad, jucătorii de la UTA au scos cele mai slabe rezultate. Degeaba susţineam eu că echipa nu are vlagă, nu am fost sprijinit nici de către Direcţia Judeţeană de Sport când am solicitat, încă înaintea reluării returului (din 1979, n.aut.), să schimbăm antrenorul! La începutul returului am pierdut patru meciuri în al doilea mitan. După remiza 1-1 de la Târgovişte, Ion Ionescu şi-a pierdut definitiv cumpătul şi a început să se agite. Ne-a venit în ajutor Cornel Marian, directorul Direcţiei de Sport. Efortul mai intensiv a produs rezultate. Am acumulat şapte puncte, incluzând aici şi remiza de la Baia Mare. În acel moment a recunoscut şi conducerea Direcţiei de Sport că Ion Ionescu nu mai poate rămâne la UTA. În sfârşit, am reuşit să îl demitem. Antrenorul Dumitrescu a fost primit fără reţineri de către jucători. La Bacău am pierdut cu ghinion, după cel mai bun joc al nostru din acel sezon. Împotrivă Buzăului UTA nu a mai jucat ca la Bacău. Domide, jucătorul-cheie al echipei, nu a respectat indicaţiile antrenorului Dumitrescu, şi de aceea a fost schimbat. Nu ne putem explica nici astăzi înfrângerea cu Buzăul... – susţinea Iosif Grozav, la şase săptămâni după eşecul care a propulsat-o pe UTA în eşalonul secund. Şase săptămâni, ca la un parastas...

Concluzia generală, după retrogradare, a fost că vina este împărţită între echipa tehnică, fotbalişti şi lipsa de performanţă a centrului de copii şi juniori.

Marcel Coraş spune că în săptămâna care a urmat ultimului meci în prima ligă, UTA nu a fost sancţionată, dar echipa a trebuit să îşi facă autocritica, fiindcă aşa cerea Partidul Comunist:

- Începea căpitanul de echipă Broşovszky, apoi urmau Kukla, Domide... Toţi! Fiecare repeta ce spunea celălalt. Eu, fiind cel mai tânăr, eram ultimul, am spus o propoziţie. Legenda spune că nu toţi utiştii ar fi fost pe aceeaşi lungime de undă şi că ar fi existat unii care nu şi-ar fi apărat corect şansele. Este numai o legendă… Eram prea mic în acea vreme să-mi spună mie cineva că este sau nu blat, dar cred că până la urmă e doar o poveste. Poate unii cred că exagerez, dar dacă atunci nu am fi retrogradat, UTA nu ar fi ajuns niciodată în Divizia B.

Antrenorului Coco Dumitrescu şi-a reproşat faptul că a mizat prea mult pe experienţa jucătorilor rutinaţi, lăsându-i la o parte pe tinerii echipei. „Probabil că am greşit. A fost cea mai neagră zi din viaţa mea” – a declarat public tehnicianul. Rana din sufletul utiştilor nu a fost însă oblojită de scuzele vagi... De supărare, microbiştii au înlocuit vocala „o” cu „a”, în numele lui nea Coco, şi sau defulat scandând, insultându-l pe tehnicianul care realizase, ca fotbalist şi apoi ca antrenor, cele mai importante performanţe ale clubului arădean. Dumitrescu era – şi „performanţa” sa a rămas de atunci neegalată în fotbalul românesc – antrenorul care dusese două echipe în liga secundă: pe UTA o cobora din Divizia A în B, pe Strungul (unde rămăsese antrenor în ultimele etape ale campionatului, în paralel cu angajamentul faţă de UTA) o ducea din C în B, reuşind o promovare antologică pentru echipa fabricii Rangheţ, cum o ştiau arădenii. Potrivit stenogramelor de atunci, Kukla declarase în şedinţa... autocritică, că răspunderea este în cea mai mare măsură a fotbaliştilor, dar se datorează şi schimbării antrenorului Jackie Ionescu:
- Au fost unii jucători care l-au primit cu reţinere pe Coco Dumitrescu. Pe mine, personal, nu m-a influenţat. Retrogradarea a fost cauzată de mai mulţi factori. De exemplu, de faptul că juniorii de astăzi ai echipei nu mai au aceea şi valoare ca juniorii de altă dată. Noi i-am primit bine printre noi, ne-am purtat frumos cu ei. Dar sunt departe de a fi nişte îngeri! Când eu am intrat în echipa mare, îi respectam pe colegii de echipă ca pe tatăl meu. Acum, dacă vreun junior face o fentă frumoasă la câte un meci, are pretenţia să fie idolatrizat. Dar problema este una de educaţie. Clubul UTA ar fi trebuit, încă de câţiva ani, şi va trebui de acum încolo, să fie mult mai atent la creşterea şi educarea juniorilor, să devină într-adevăr fotbalişti. Altminteri nu vom avea mare viitor...

Kukla nu greşea mult. UTA nu a mai reuşit să producă în centrul său de Copii şi Juniori fotbalişti de valoarea celor care au câştigat titlurile naţionale, au fost selecţionaţi la turnee finale cu echipa naţională şi au făcut furori prin Europa. Echipa a dispărut, încet dar sigur, din
prim-planul fotbalului care se joacă pentru palmares. A mai revenit, după retrogradarea
din 1979, de trei ori în prima ligă, dar niciodată pentru mai mult de două sezoane. S-a dus faima „Bătrânei Doamne”, şi odată cu ea a fotbalului arădean...

24 iunie 1979. Zgomotul căderii UTA-ei, odinioară cea mai mare echipă a României, nu a fost mai puternic decât cel al unui fruct copt care se desprinde de ramură şi se prăvale în iarbă, aşteptând să îl culeagă cineva. Dar cum nu poţi fixa iar fructul sub frunzele dintre care s-a aruncat sinucigaş la vale, nici UTA nu a mai putut fi repusă acolo de unde picase. Aradul fotbalistic a trăit o revelaţie: e lung drumul până la stele, dar ce scurt e spre infern!...

http://www.observator.info/eveniment-1/d...nei-doamne

„Dulapul” (roman foileton - capitolul VI)
Andrei Ando, 12 ianuarie 2009 03:27

1. A opta minune a lumii

Campionatul 1969-1970 a fost, pentru UTA, poate cel mai frumos din istoria clubului. Pe lângă câştigarea unui nou titlu naţional, formaţia din oraşul de pe Mureş a reuşit o performanţă unică, până azi, în fotbalul românesc: eliminarea din prima fază a unei competiţii europene, a unei echipe campioane continentale şi intercontinentale en-titre.
Într-o zi de septembrie, “Bătrâna Doamnă” a fotbalului românesc lăsa mapamondul cu gura căscată, terminând la egalitate, 1-1, la Rotterdam, cu Feyenoord, grupare care cu doar două săptămâni în urmă câştigase titlul de cea mai bună echipă de club a lumii. În manşa a doua a primului tur din Cupa Campionilor Europeni, UTA reuşea şi la Arad un rezultat de egalitate, 0-0, calificându-se în faza superioară a competiţiei. Era 30 septem-brie 1970.

Despre lupta dintre David şi Goliat se vorbeşte şi astăzi; a intrat în legendă proverbiala tenacitate a piticului de a îngenunchea colosul considerat imbatabil. Într-un mod similar, nimeni nu uită, la Arad, ceea ce pentru două sute de mii de arădeni şi alte sute de mii de suporteri ai „Bătrânei Doamne”, din toată lumea, a reprezentat momentul de maximă glorie a sportului rege, pe stadionul din cartierul muncitoresc al Aradului. Cea mai puternică echipă a lumii a fost surprinsă şi copleşită de ambiţia şi capacitatea de mobilizare a unei echipe pe care o considerau obscură, anonimă, dar care a dat cu ei de pământ şi i-a tăvălit prin umilinţa eşecului, de nu şi-au mai revenit de atunci niciodată orgolioşii olandezi!
Marcel Coraş îşi aminteşte că meciul acesta a fost imboldul care l-a determinat, definitiv, să se dedice fotbalului - beţia de succes a arădenilor care au manifestat euforici pe străzile oraşului după marele joc, simpatia care i-a înconjurat pe jucători, aprecierea de care fiecare dintre ei se bucura în orice împrejurare, l-au impresionat pe tânărul Coraş şi l-au ancorat, definitiv, în fotbal. Copilul de 11 ani primea cea dintâi lecţie a carierei sale: jocul acesta se joacă în primul rând cu sufletul, apoi cu mintea şi cu muşchii. Acestea sunt cele trei componente sacre ale fotbalului şi ale succesului în fotbal. UTA a demonstrat, în septembrie 1970, că poţi opri lumea în loc dacă nu te resemnezi, dacă lupţi, dacă nu te raportezi la limitele tale ci la aşteptările celor care cred în tine.

- Eram copil când UTA a eliminat pe Feyenoord. Întregul oraş fierbea, deja după tragerea la sorţi. Pe atunci nu exista internet, iar televiziunea nu considera prioritar sportul. Oamenii stăteau lipiţi de radio, să asculte ce informaţii dau ungurii, sârbii, care erau cei mai prompţi în transmisiunile de la tragerea la sorţi. A fost un mare şoc să aflăm adversara! Acasă, la noi, tata vorbea cu mare dezamăgire, dar aveam vecini bucuroşi că măcar vom vedea la Arad cea mai puternică echipă din lume. Înainte de tragerea la sorţi tot oraşul vuia despre un eventual parcurs lung în cupele europene. După, nimeni nu prea credea cu adevărat că am putea trece de Feyenoord, dar încet-încet faptul că la Arad urma să vină campioana lumii a creat o atmosferă euforică. Toţi erau alături de echipă, oamenii mergeau şi la antrenamente să o încurajeze. Feyenoord venea la Arad cu jucători de clasă mondială şi chiar antrenorul Ernst Happel, unul dintre cei mai titraţi ai lumii. Jucau contra unei echipe din lagărul socialist, considerată amatoare, lipsită de condiţii pentru marea performanţă. Acest lucru mi-a dat un şi mai mare imbold să mă fac fotbalist. Îmi părea rău că nu sunt mai mare, să fiu pe teren, să mă aclameze şi pe mine mulţimea! – spune Coraş.

UTA a înfăptuit a opta minune a lumii – aşa scria presa internaţională după marea victorie a Aradului.

Unii consideră că până astăzi miracolul de la Arad nu a fost egalat de nicio altă echipă de club. Într-un clasament italian al rezultatelor surprinzătoare, deznodământul dublei manşe Feyenoord – UTA este pe primul loc, fiindcă a dus la eliminarea campioanei. Alte rezultate neprevăzute, pe care nimeni nu ar fi pariat vreodată, şi care au demonstrat că rezultatul fiecărei partide este imprevizibil şi nu există calificare sigură, au fost: Omonia Nicosia - Ajax 4-0 (numai că olandezii au câştigat în tur cu 10-0 şi au jucat în retur cu rezervele, în 1970-1971), Barcelona - Flamurtari Valona (Albania) 0-0 şi 1-1 (Barca s-a calificat prin golul marcat în deplasare, în ultimele minute de joc – în 1986-1987), Hibernians (Malta) - Manchester United 0-0 ( dar Manchester avea să câştige Cupa Campionilor în acel sezon, 1967-1968 ).


2. “Jocul vieţii” sau ceea ce n-a reuşit Estudiantes la Rotterdam…

Jurnalistul sportiv arădean Ştefan Iacob, delegat de Flacăra Roşie la marele meci din Olanda, făcea o analogie între remiza UTA-ei şi eşecul lui Estudiantes împotriva lui Feyenoord. În vreme ce echipa gazdă era susţinută de 60 000 de suporteri, arădenii aveau o galerie de câţiva zeci de ... marinari: echipajul a două vase comerciale ancorate în portul din Rotterdam. Unul dintre vase era... Timişoara. Având în vedere rivalitatea dintre Timişoara şi Aradul fotbalistic, putem spune că a fost singura oară când UTA a a făcut fericită o galerie... timişoreană!
Iată cum relata presa arădeană meciul istoric de la Rotterdam: „A fost un joc plin de emoţii şi de neprevăzut, al cărui final a produs o mare senzaţie în cercurile fotbalistice din lume. UTA a reuşit mai mult decît Estudiantes: un egal (1-1) cu Feyenoord în propriul ei bîrlog. Să nu uităm că puţine echipe se pot mîndri cu o asemenea performanţă. Este cel mai valoros rezultat obţinut de o echipă românească în competiţiile europene. Nu greşim dacă afirmăm că egalul realizat de UTA valorează cât o victorie, deoarece şi-a mărit considerabil şansele de a elimina pe Feyenoord din “Cupa Campionilor Europeni”. Şi nu e puţin lucru. Dar să fim sinceri, înainte de acest meci, mulţi dintre suporterii echipei arădene (chiar şi cei mai înfocaţi) nu sperau mai mult decît o înfrîngere la limită. Doar componenţii echipei textiliste au fost de altă părere. Ei s-au pregătit în mod serios şi temeinic pentru acest joc pe care l-au considerat “jocul vieţii”, cel mai important din cariera lor de pînă acum. În acest scop au sacrificat chiar şi partida de campionat de la Cluj. A meritat. Astăzi, UTA a devenit o echipă cunoscută pe toate meridianele globului.

Referindu-ne la joc, trebuie să subliniem că a fost de un nivel calitativ ridicat, că ambele echipe au jucat în viteză, au depus eforturi deosebite pentru un rezultat cît mai bun. Cei aproape 60.000 de spectatori au apreciat această partidă ca fiind mai bună în comparaţie cu cea de miercurea trecută (cu Estudiantes). Cu acest prilej s-au confruntat două echipe cu stiluri şi concepţii tactice diferite: Feyenoord, beneficiind de avantajul terenului propriu şi de aportul unor jucători cu o excelentă pregătire tehnică, a dominat mai mult, bazîndu-şi jocul pe acţiunile ofensive. UTA, cunoscînd valoarea adversarului, a luat toate măsurile de precauţie, s-a organizat formidabil în apărare, destrămînd (pe cît posibil) în faşă tentativele adversarilor. După părerea mea, UTA a făcut un joc mare, cel mai bun de pînă acum. A rezistat cu brio deselor încercări ale gazdelor şi a ieşit curajos la contraatac, producînd deseori panică în faţa porţii lui Freytel. Nu o dată Dembrovschi, Dumitrescu şi Axente au fost opriţi din acţiuni prin mijloace neregulamentare şi… nesportive. Despre aportul jucătorilor textilişti doar atât: fiecare a dat un randament maxim, a luptat pînă la epuizare. Dacă ar fi să acord note nici unuia nu i-aş da mai puţin de 9.
Atmosfera din stadion a fost de-a dreptul infernală. A domnit un vacarm de nedescris. Olandezii şi-au susţinut echipa favorită suflînd în trîmbiţe şi trompete, sau cîntînd marşul echipei Feyenoord. Din cînd în cînd s-a auzit şi tradiţionala încurajare “Haide UTA” pe care au făcut-o membrii echipajelor vaselor comerciale “Cluj” şi “Timişoara”, ancorate la Rotterdam. Şi de ce n-am recunoaşte, ne-a cam mers la inimă.

Aşa cum era şi de aşteptat, jocul a început cu atacuri dezlănţuite ale gazdelor. Textiliştii, după ce au trecut de două faze periculoase, iniţiate de Van Hanegen (minutul 3) şi Van Duivenbode (minutul 12) au ieşit la contraatac. În minutul 14, contrar aşteptărilor celor din tribune, UTA deschide scorul: Axente execută impecabil o lovitură liberă de la marginea careului de 16 m şi Fl. Dumitrescu reia imparabil în plasă. Egalarea survine în minutul 25, cînd la un şut a lui Jensen, portarul Gornea (care a apărat foarte bine în rest) scapă mingea în plasă.
În repriza secundă, deşi se depun eforturi colosale de ambele părţi, scorul rămîne neschimbat. În urma acestui joc UTA şi-a înscris numele cu litere de aur în istoria fotbalului european”.

Iată cum arăta caseta tehnică a partidei:
Feyenoord Rotterdam - UTA 1-1 (1-1)
Stadion: “Feyenoord”; spectatori: 62.000 Au marcat: Florian Dumitrescu (14), Jansen(25)
Feyenoord: Treijtel - Romeijn, Israel, Laseroms, Van Duivenbode - Hasil, Hanegem, Jansen - Wery, Kindwall(van Daele), Moulijn
UTA: Gornea - Biró, Leretter, Petschovschi, Broşovszky - Petescu (Sima), Kalinin, Domide - Axente, Otto Dembrovszki, Fl. Dumitrescu
Arbitru: Gaspar Pintado (Spania).

Unul dintre fundaşii de netrecut din apărarea arădenilor, Gavrilă „Gabi” Biro îşi amintea despre jocul cu olandezii:

- Când am auzit că am căzut cu ei, am crezut că vom fi eliminaţi la scor. Antrenorul Nicolae Dumitrescu i-a văzut la un meci din campionat şi ne-a spus că avem şanse. Când am ajuns acolo, ne-au luat la mişto când au văzut cum eram îmbrăcaţi. Au vrut să ne dea echipament din cap până în picioare. Până la urmă am jucat cu bocanci, jambiere şi şorturi de la ei şi cu tricourile noastre. Eu l-am avut adversar pe Mulen. Avea 34 de ani şi juca în echipa naţională. Eu aveam 24 de ani şi vitalitate mai multă ca el. Nu a mişcat. La primul contact l-am pus pe gard şi greu l-au luat de acolo. Mi-a venit apoi avertisment de la UEFA că, la prima abatere, mă suspendă.

3. Câte 9000-10000 de lei şi cinci dolari pentru eliminarea campioanei lumii!

Fostul antrenor al “Bătrânei Doamne”, Nicolae Dumitrescu îşi aminteşte că utiştii au plecat la Rotterdam cu câte cinci dolari în buzunar. Într-o discuţie pe care am avut-o în anul 1998 cu fostul jucător şi antrenor legendar al UTA-ei, consemnată atunci în ziarul Observator Arădean, acesta îşi amintea culisele jocului şi condiţiile în care UTA făcuse deplasarea în Olanda.
– D-le Dumitrescu, de cât timp pregăteaţi UTA când sorţii au decis ca alb-roşii să înfrunte campioana inter-continentală, Feyenoord Rotterdam, în chiar primul tur al Cupei Campionilor Europeni?
– Eram deja de 10 ani la echipa textilistă. Ţin minte că am avut o oarecare emoţie când am aflat că vom juca împotriva echipei olandeze, cea mai puternică formaţie de club, la acea oră, în lume.
– În ce condiţii a plecat UTA în Olanda?
– Am pornit din Arad cu două zile înainte de meci cu o cursă charter. A fost un avion AN 24. La aterizare am avut probleme; din cauza vântului puternic avionul a ajuns la sol, practic, într-o aripă. Din fericire, atât jucătorii cât şi ceilalţi membri ai delegaţiei au suportat bine zborul. Eram antrenaţi, pentru că autocarele nu erau la modă în acea perioadă şi fiind în Divizia “A” aveam deplasări lungi, în care plecam fie cu trenul, fie (mai des) cu avionul.
– Cele două meciuri cu Feyenoord au fost precedate de o pregătire specială faţă de alte jocuri disputate de UTA în Cupele Europene?
– Da, pentru că fiind la a doua participare în Cupele Europene am învăţat din experienţa anului precedent. Am acordat mai mare atenţie acestui meci decât celor din campionatul intern, neglijându-le oarecum pe acestea din urmă. Am organizat câteva ieşiri în perioada anterioară jocului de la Rotterdam. Am fost în staţiunea Moneasa, pentru două-trei zile. Între cele două meciuri am petrecut o săptămână în cantonament, în aceeaşi staţiune. Făceam zilnic un singur antrenament fără să suplimentăm norma la pregătirea fizică. Urmăream să ne încadrăm în ceea ce văzusem în Cupele Europene în anul anterior.
– Cum a fost la Rotterdam?
– Aşa cum spuneam, am ajuns în Olanda cu două zile înainte de meci. Drumul a fost plătit de club. Am fost cazaţi la un hotel de trei stele, în condiţii mai slabe ca la Londra, anul următor. Cu două săptămâni înainte de prima manşă cu Feyenoord, eu am fost la Rotterdam şi am vizionat finala Cupei Inter-continentale încercând să “fotografiez” şi jocul pe ansamblu şi particularităţile fotbaliştilor olandezi pentru a putea lua măsuri de neutralizare.
– Aţi avut pretenţii în ceea ce priveşte cazarea şi masa?
– Nu am avut cerinţe deosebite la meniu. Olandezii au fost ospitalieri, chiar ne-au servit o masă gratuit, la care au fost invitaţi şi suporterii care însoţiseră UTA la Rotterdam. Nu veniseră mulţi de la Arad, cu noi.
– Nu v-a speriat arena campioanei inter-continentale?
– La primul contact cu stadionul jucătorii noştri au rămas impresionaţi, atât de organizarea clubului, cât şi de condiţiile de pregătire de acolo. Pe atunci, se juca un fotbal mai bun, în condiţii mai slabe decât acum, totuşi, olandezii cel puţin la acest capitol ne-au fost superiori. Am făcut antrenamentul oficial, pe terenul de joc, în 15 septembrie, pe o ploaie torenţială, de la ora 19.30, pe nocturnă. Nu am fost surprinşi de instalaţia de nocturnă, pentru că mai jucasem meciuri la Constanţa şi la Budapesta, pe terenuri dotate cu astfel de inslataţie. Presa a vizionat antrenamentul pentru că în Olanda era la modă prin Feyenoord şi Ajax. Ziariştii ne-au cam subestimat, pentru că aveam o echipă puţin cunoscută, la fel ca şi ţara noastră, în Europa de Vest. Mi-au luat şi mie un interviu, în care am încercat să-i induc puţin în eroare (în acest moment, Nicolae Dumitrescu izbucneşte într-un râs complice – n. aut.).
– Nu v-aţi temut că emoţiile vor turna plumb în ghetele utiştilor?
– În preziua meciului jucătorii arădeni nu au fost emoţionaţi, nefiind la prima participare în Cupele Europene. În plus, am gândit în prealabil un program de jocuri puternice, ca să dăm încredere echipei. Am evoluat la Budapesta împotriva naţionalei Ungariei, am jucat şi cu alte echipe din campionatul maghiar şi am participat în Cupa Balcanică. Aşadar, nu se poate spune că utiştii nu ar fi avut experienţă internaţională.
– În noaptea dinaintea meciului, nu v-aţi gândit că fotbaliştii dumneavoastră s-ar putea orienta spre distracţie în oraş, în loc de odihnă?
– Nu. Erau profesionişti, chiar dacă au fost legitimaţi în România. Am dat stingerea la ora 22.30. Jucătorii erau cazaţi câte doi în cameră, în apartamente fără televizoare. Înainte de culcare am făcut o vizită prin camere cu antrenorul secund Ioan Reinhardt, discutând cu fiecare în parte. Am încercat să-i liniştim, să le explicăm că nu se poate întâmpla nici o tragedie, indiferent de scor. Fireşte, ne temeam puţin, pentru că aveam în urmă “experienţa Varşovia”, când am pierdut cu 0-8… Fotbaliştii au dormit mai mult decât altădată, s-au odihnit bine.
– Care a fost programul UTA-ei în ziua jocului de la Rotterdam?
– Am servit micul dejun la ora 8.30, ca de fiecare dată. Apoi, ne-am plimbat prin portul Rotterdam. Am vizitat oraşul timp de o oră, o oră şi jumătate. La masa de prânz am cerut mâncare uşoară - friptură, salată, prăjitură şi apă minerală. După odihna de după-amiază a urmat şedinţa tehnico-tactică, la hotel, când am anunţat echipa care va juca. Drumul spre stadion, cu autocarul, a fost foarte greu pentru că era mare aglomeraţie. Aici s-a văzut din nou bunul-simţ al organizatorilor, care au intervenit şi am fost conduşi la arenă de către o brigadă de poliţişti motorizaţi.
– Care a fost atmosfera înaintea jocului?
– Am sosit la stadion cam cu o oră înainte de a începe meciul. Jucătorii au fost foarte liniştiţi. Prea liniştiţi. Noi, antrenorii, am încercat să mai destinem atmosfera cu câte un banc. Paradoxal, cel mai emoţionat era Domide, deşi făcea parte şi din echipa naţională.
– Cum a fost disputa din teren?
– În prima repriză a fost un joc bun din partea noastră. Am reuşit să anihilăm părţile bune ale adversarilor. Petescu a avut o sarcină specială, de a-l neutraliza pe Van Hanegen, cel mai bun şuteur al lor, care trăgea foarte bine cu piciorul stâng. I-am spus lui Petescu să-l incomodeze şi să acopere stângul lui Van Hanegen, lăsându-l liber pe piciorul drept. Van Hanegen n-a reuşit, datorită marcajului strict, decât vreo două-trei şuturi pe poartă, scutindu-ne de nişte emoţii în plus.
– Scorul la pauză a fost 1-1. Ce le-aţi spus în vestiar utiştilor?
– I-am încurajat. Am căutat să întărim apărarea, pentru că 1-1 era un rezultat bun pentru noi după 45 de minute, şi am încercat să-l păstrăm. Golul lui Florian Dumitrescu din minutul 14 a fost foarte important pentru moralul nostru, într-un meci în care presa a apreciat că din 90 de minute, olandezii au stăpânit mingea… 80 de minute!
– Nu aţi fost huiduiţi la final? S-a menţinut ospitalitatea olandezilor?
– La final a fost o bucurie de nedescris în tabăra noastră, doar terminasem egal cu campioana mondială inter-cluburi. A fost pentru noi o victorie de prestigiu. Încă nu eram gata ieşiţi de sub duşuri şi am primit din partea olandezilor ziarele proaspete cu cronica meciului care abia se terminase de 30 de minute. De la stadion am plecat direct la aeroport, unde ne aştepta o cursă charter spre Arad.
– Care a fost diurna fotbaliştilor arădeni pentru deplasarea de la Rotterdam?
– (Râzând). Pe timpul acela, pentru o zi plină, adică pentru 24 de ore se primeau 2,5 dolari. Adică, noi, utiştii, ne-am descurcat din 5 dolari două zile cât am stat în Olanda. Din banii ăştia ne-am putut cumpăra câteva pachete de Kent şi nimicuri pentru familie. Pentru comparaţie, biletele de meci costau între 20 şi 30 de dolari.
Pentru acel meci, fotbaliştii de la UTA au primit în afara banilor de club şi câte 5.000 de lei de la Federaţia Română de Fotbal, pentru că a fost prima mare realizare la nivel de echipe de club din ţară.

http://www.observator.info/actualitate-1...pitolul-vi

Dulapul (roman foileton, cap. VII)
Andrei Ando, 14 ianuarie 2009 08:11

1. Olandezii credeau că în fotbal se produc rareori surprize

Cu jumătate de oră după fluierul final al partidei de la Rotterdam, ziarul Het Vrije Volk se vindea deja pe stradă, cu titluri imense pe prima pagină: „UTA din România a produs o surpriză imensă: 1-1”. Iar dedesubt, cu litere de impact: „Start ratat în Cupa Campionilor”. Cronicarul sportiv punctase: „Cine s-ar fi gândit, că UTA va juca atât de bine? Cine s-ar fi gândit că Fejenoord, care a umilit pe Estudiantes şi pe AC Milan, nu va putea îngenunchea UTA? Nimeni! După meciul cu Estudiantes am crezut că jocul acesta va fi un galop de sănătate. Dar nu s-a întâmplat aşa! Feyenoord a fost surprinsă de echipa românească rezistentă şi tehnică”.

Antrenorii Dumitrescu şi Reinhardt au permis echipei, în vestiar, câte o bere. La cină, însă, a revenit rigoarea: lângă friptură, nu s-a mai servit decât cola, în ideea că şi mâine urmează o zi grea...
Ce i-a impresionat cel mai mult pe cei vreo 50 de arădeni care însoţiseră fotbaliştii în Olanda? Că după meci, suporterii lui Ajax Amsterdam, marii rivali ai lui Feyenoord, au aşteptat oficialii clubului arădean să ceară insigne cu UTA, şi le-au pus la rever şi scandau numele echipei arădene!

Între cele două meciuri din prima manşă a Cupei Campionilor, fotbaliştii arădeni au avut parte de încă o surpriză. În deschiderea jocului de campionat cu Petrolul Ploieşti, Societatea Loto-Pronosport a înmânat jucătorilor prima pentru câştigarea campionatului precedent: material pentru câte un rând de haine! Acestea erau recompensele pe atunci...
Ca o curiozitate: şase ore a durat zborul până la Rotterdam (astăzi ar dura o treime…) şi alte şase ore acasă.
Deşi UTA nu se afla la primul său sezon european, meciul cu Feyenoord a însemnat o mare provocare şi o încă şi mai mare povară pentru fotbaliştii arădeni. Ernst Happel, antrenorul olandezilor, a spionat UTA la ultimul meci din turul campionatului 1969-1970, la Timişoara, în meciul cu Politehnica, unde însă şi-a creat o imagine deformată asupra echipei – arădenii erau deja câştigătorii titlului şi au jucat modest, cu frâna de mână trasă… Revenit în Ţara Lalelelor, Happel a vorbit despre minusurile UTA-ei şi a pariat pe calificarea lui Feyenoord. Cu câteva săptămâni mai târziu, reporterul sportiv Jan Versteegh, unul dintre cei mai titraţi jurnalişti sportivi olandezi la vremea aceea, angajat la postul de radio şi televiziune din Hilversum şi redactor al săptămânalului Voetbal International, se deplasa la Arad pentru un reportaj despre UTA. Era a doua oară, în decurs de două luni, când ajungea la Arad pentru a filma UTA. A constatat surprins ceea ce Happel ignorase: că echipa locală este imprevizibilă, plină de tineri cu sete de glorie, care vor să confirme şi pe plan internaţional. În Olanda, Versteegh lansa un avertisment serios, pe două pagini de ziar: Nu dispreţuiţi UTA şi nu o trataţi superficial!

- Suporterii olandezi cunoşteau mai degrabă pe Steaua, Dinamo şi Rapid – declara ziarului local Vörös Lobogo, Jan Versteegh, înaintea dublei manşe. Când au auzit că în România campionatul a fost câştigat de UTA, opinia generală a fost că e vorba de o echipă puternică. Antrenorul Ernst Happel a declarat însă, după ce a văzut-o jucând, că nu poate ridica probleme. Feyenoord nu are secrete tehnice deosebite. Este pur şi simplu cea mai bună echipă a lumii, cu trei dintre liderii mondiali ai fotbalului: Hasil, Jansen şi Van Hanegem. Din echipa de bază, şase jucători sunt titulari în naţionala olandeză, cu prezenţe constante (n.a.: pentru comparaţie, UTA dădea în anii aceia echipei reprezentative a României doi fotbalişti titulari – Domide şi Florian Dumitrescu, dar şi Petescu, Broşovszky, Gornea şi Pozsonyi – ultimul la „naţionala olimpică” – au avut în sezoanele precedente jocuri sub „tricolor”). Stilul de joc al lui Feyenoord este o combinaţie fericită între stilul italian şi cel englez. Nu ştiu care poate fi deznodământul dublei manşe cu UTA. Dacă arădenii prind o zi de graţie, iar noi jucăm slab, poate fi şi o surpriză. Numai că în fotbal se produc rareori surprize.

Returul de la 30 septembrie a fost precedat de zvonuri alarmiste, veşti proaste pentru arădeni. În ziarul Sportul de marţi, 22 septembrie, se lansase ideea organizării partidei nu la Arad, ci la Bucureşti, din trei raţiuni: pentru că arena UTA nu putea primi cei 20 000 de suporteri olandezi care îşi anunţaseră prezenţa; pentru că încasările la Bucureşti ar fi fost de cel puţin trei ori mai mari decât la Arad; pentru că presa internaţională nu dispunea, la Arad, de un spaţiu care să poată găzdui 50 de jurnalişti (cât se preconiza că vor veni la meci) la un standard occidental. Informaţia din Sportul se baza şi pe o declaraţie a antrenorului Nicolae Dumitrescu, care confirma faptul că încasările ar fi într-adevăr mai mari, dacă meciul ar avea loc pe stadionul 23 August. Conducerea clubului arădean a reacţionat însă vehement. Alexandru Panici, vicepreşedintele secţiei de fotbal de la UTA, s-a anunţat chiar voluntar să se deplaseze în Capitală şi să îi aplice o corecţie fizică ziaristului „care a scris prostii”:
- Nu putem priva arădenii de cel mai mare eveniment sportiv din istoria oraşului, declara Panici.

Iar Ioan Băbău, preşedintele secţiei de fotbal, confirma:
- Nu putem să le facem una ca asta suporterilor arădeni – cei mai inimoşi şi mai loiali suporteri din România! Oficialii olandezi vor fi cazaţi prin ONT, la Arad şi la Timişoara, facem schimbări la masa presei ca să putem asigura condiţii bune, amenajăm mese speciale pe marginea terenului, unde vor putea sta 60 de reporteri, punem la dispoziţia presei internaţionale 12 cabine telefonice noi şi un telex, la sediul clubului. Meciul UTA-Feyenoord nu se poate juca altundeva decât la Arad!

De altfel, era încă un impediment serios pentru mutarea locului de disputare a partidei: vânzarea biletelor pentru meciul din Cupa Campionilor, din 30 septembrie, de la Arad, a început în oraşul de pe Mureş la 9 septembrie. Se eliberaseră două categorii de bilete: 45 de lei la tribună, 28 de lei la peluze. Cele 20 000 de tichete puse în vânzare (când capacitatea stadionului era de 12 000 de persoane!) s-au epuizat în mai puţin de trei zile! 3000 dintre acestea au fost adjudecate de olandezi.


2. Poezii de dragoste pentru “Bătrâna Doamnă”

Înaintea întâlnirii de la Arad, presa europeană se mira cum a putut UTA, echipa fără vedete şi fără vârfuri de valoare să pună probleme olandezilor, chiar la ei acasă. Majoritatea comentatorilor sportivi prevesteau o înfrângere umilitoare a gazdelor, la Arad. Pe de altă parte, oficialii clubului olandez au avansat şi un prognostic: obiectivul lui Feyenoord era să câştige la Arad cu 3-0! Utiştii însă nu au fost prea afectaţi de proorocirile sumbre. În timp ce echipa se pregătea la Moneasa, conducătorii clubului încercau să asigure condiţii cât mai bune pentru joc. Se conta pe o afluenţă mare de spectatori. Pentru acest meci, stadionul a fost utilat cu încă 810 locuri pe bănci.
Meciul retur cu Feyenoord a fost pentru utişti duminica fotbalului arădean. Întreaga suflare fotbalistică s-a gătit ca de o mare sărbătoare. Tribunele şi anexele ei au fost reparate şi zugrăvite. Oameni din toată ţara trimiteau scrisori de încurajare la club şi la ziarele locale. Flacăra Roşie din Arad scria în preludiul jocului: „Pentru a ilustra interesul mare de care se bucură acest joc este suficient să amintim că pe adresa ziarului nostru sosesc zilnic numeroase scrisori prin care cititorii, iubitorii fotbalului din Arad, adresează cuvinte mobilizatoare, de încurajare echipei noastre campioane. Din noianul de scrisori am ales una spre exemplificare, cea trimisă de tov. P. Voştinar din Bucureşti. După ce îşi exprimă speranţa în victoria finală a textiliştilor, anexează scrisorii şi o poezie. Reproducem o strofă “… Spre cele unsprezece inimi ale tale / Revărs cascade vii de tinereţe / Ca-n clocot de îndemnuri şi urale / Să te inunde şi să-ţi dea bineţe…”. Tot pe această cale am vrea să le răspundem şi cititorilor noştri Iordan Iliescu şi Constantin Redai (din Arad) că în legătură cu propunerile făcute am informat conducerea clubului UTA, care ne-a asigurat că va ţine cont de ele.”

Brigada vest-germană de arbitri a sosit la Arad în preziua meciului. Trioul german Ferdinand Biwersi – Walter Engel, Peter Klause s-a cazat la cel mai bun hotel al Aradului, “Astoria”.
Feyenoord a sosit marţi la Arad cu o cursă charter, de la Rotterdam, la o zi după ce în campionat a disputat o partidă dificilă. Cu puţine minute după ora 14.00, avionul care îi aducea pe fotbaliştii din Ţara Lalelelor a aterizat pe aeroportul din oraş.
Imediat după sosirea la Arad, antrenorul olandezilor, Ernst Happel a răspuns invitaţiei gazetarilor români de a susţine o conferinţă de presă. Happel s-a arătat foarte optimist în privinţa deznodământului acestei duble manşe, precizând că “în viaţă se întâmplă atâtea insuccese, dar ar trebui să se întâmple o minune ca să ratăm calificarea. De altfel, se cunosc până acum în lume şapte minuni, poate mâine să asistăm la cea de-a opta…”.

Interviul presei a început cu întrebarea “dacă a mai fost într-o situaţie atît de dificilă ca cea de acum?”:
– Toată viaţa este o situaţie dificilă…
– În partida cu UTA, Feyenoord va fi obligată să atace este un risc sau un avantaj?
– Sîntem o echipă care nu cunoaşte numai un singur fel de joc.
– Ce veţi face să nu se repete situaţia de la Rotterdam?
– Greşeli se întîmplă întotdeauna. La Rotterdam însă nu am avut noroc. Sperăm să avem acum.
– În ce formă se află echipa?
– Echipa noastră este în cea mai înaltă formă.
– Cum apreciaţi rezultatul de la Rotterdam?
– A fost o mare senzaţie.
– Aţi fost supărat pe jucători după acel 1:1?
– Eu niciodată nu sînt supărat pe jucătorii mei.
– Dacă Feyenoord va fi eliminată, este cel mai mare eşec al dv.?
– În viaţă se întîmplă atîtea insuccese, dar ar trebui să se întîmple o minune ca să ratăm calificarea. De altfel se cunosc pînă acum în lume numain câteva minuni, poate mîine să asistăm la una nouă…
– Credeţi în minuni?
– De ce nu. În lume se întâmplă atâtea! Dacă UTA ar elimina pe Feyenoord, tot o minune ar fi!
– Despre UTA aţi avut impresii controversate. Acum ce părere aveţi?
– Cea făcută la Rotterdam.
– Adică?
– Orice echipă cînd joacă cu o formaţie mare se apără aşa cum a făcut UTA.
– Dacă aveţi jucători indisponibili şi ce formaţie veţi trimite în teren?
– Singurul jucător accidentat este Kindvall. În ce priveşte formaţia, nu am fixat-o încă…

Marţi după-amiază, la ora 15.00 fotbaliştii de la Feyenoord au avut prima întâlnire cu stadionul. Păşind pe teren, olandezii nedumeriţi au cerut să fie duşi pe terenul de joc, nu pe acela de antrenament.


3. Utiştii s-au răzbunat pe… Fănuş Neagu

Mai bine de 22.000 de oameni s-au aglomerat pe arena textilistă cu trei ore înainte de începerea meciului. Porţile stadionului au fost deschise la ora 10 dimineaţa iar de atunci şi până după-amiaza publicul a venit în flux continuu.
Optimişti şi generoşi, spectatorii aplaudau şi ovaţionau fiecare personalitate apărută pe gazon: Ernst Happel, fotbaliştii arădeni, gazetarii şi comentatorii din ţară – Nicolae Soare, Cristian Ţopescu, Mircea M. Ionescu…
Deasupra stadionului plutea un balon imens, pe care era desenată o minge şi iniţialele echipei fabricii de textile.
Masa presei a fost invadată de gazetari. Încă niciodată la Arad nu au fost 60 de ziarişti dornici să relateze cronica unui meci, ca atunci…
Cu 40 de minute înainte de fluierul de început, pe teren iese UTA. Se dezlănţuie vacarmul: “Acum, ori niciodată”, “UTA! Haide UTA”, au zguduit arena.
La ora 15.15, arbitrii verifică crampoanele jucătorilor. Începe meciul. Şi se sfârşeşte. Cu acelaşi rezultat înscris pe tabelă ca în primul moment: 0-0, chiar dacă în min. 89, Dumitrescu ratează milimetric intercepţia balonului pasat de Dembrovszky, în poziţie clară de gol.
Fluierul final găseşte asistenţa confuză: nici arădenilor, nici olandezilor nu le vine să creadă că au trăit ziua aceasta. UTA a eliminat campioana lumii! La Arad s-a produs minunea!Pentru cele două echipe au jucat:

UTA: Gornea – Biro, Leretter, Pozsonyi, Broşovszky – Domide, Petescu, Kalinin (Sima) – Axente, Dembrovszky, Dumitrescu.
Feyenoord: Treijtel – Romeijn (Daele), Israel, Laseroms, Duivenbode (Boskamp) – Hasil, Jansen, Hanegem – Wery, Kindvall, Moulijn.

La conferinţa de presă de după meci, antrenorul olandez refuză să participe. Sunt însă prezenţi tehnicienii arădeni, arbitrii, delegaţii UEFA.

Ferdinand Biwersi, supărat pe fotbaliştii Feyenoord-ului, Israel şi Laseroms, care l-au îmbrâncit şi l-au înjurat după joc, în tunel, declară: “Am fost foarte concentrat în timpul jocului, de aceea nu aş putea remarca pe nimeni. Partida nu mi-a ridicat probleme deosebite. A fost un joc uşor de condus”.
A. A. Conwenberg, preşedintele clubului din Rotterdam a remarcat că “UTA a jucat bine, într-o notă de deplină sportivitate. Arădenii au muncit mult şi cu o însufleţire demnă de invidiat. Noi am pierdut marea şansă a calificării, fiindcă atacanţii noştri nu au putut înscrie”.
Antrenorul fotbaliştilor arădeni, Nicolae “Coco” Dumitrescu, abia dezmeticit din plâns, spunea: “Dacă înaintea primului joc cu Feyenoord nu am visat calificarea, speranţele noastre au crescut considerabil după acel 1-1 la Rotterdam. Calificarea înseamnă o mare victorie. Meritul revine fiecărui jucător în parte, care a luptat cu o voinţă şi o dârzenie aplaudabilă, suplinind astfel diferenţa de valoare”.
În cartea “Întâlniri care se uită greu”, Mircea M. Ionescu surprinde fidel ultimele secvenţe ale partidei şi euforia care a urmat: “Ultimele două minute se derulează într-un tempo infernal impus de tribune. 23.000 de oameni sunt în picioare «UTA! UTA!». Tensiunea creşte, aerul arde, frige de atâta patimă. Feyenoord înţelege că nu mai poate face nimic, a pierdut războiul. Happel e în picioare, privind undeva, departe, în gol. Fluier final, 0-0, e delir pe stadion, gazetarii sunt ciorchine în teren peste UTA, fotoreporterii trag film după film, jucătorii arădeni găsesc puterea să se adune pentru o fotografie antologică. Antrenorul Nicolae Dumitrescu e purtat pe braţe, «UTA! UTA!» se leagănă stadionul. Aradul îşi cântă bucuria şi admirabilii băieţi care au luptat până la sacrificiu. Cu greu, UTA ajunge la cabine!
Îl căutam pe Happel. Apare destul de târziu la cabine. Câţiva suporteri îl salută, răutăcioşi: «Happel, Happel, ha, ha, ha…». Cel care spunea ieri, «calificarea UTA-ei ar însemna a opta minue a lumii» eschivează în faţa ziariştilor la conferinţa de presă. Dă vina pe jucătorii din linia a doua, asta e tot ce înţeleg din spusele translatorului.
Plec la «Astoria» să transmit la «Munca» reportajul celei mai mari victorii din istoria fotbalului românesc. Ajung greu, oraşul e în sărbătoare, a ieşit mai toată lumea să-şi cânte bucuria. În faţa hotelului, parcă e un miting de proporţii… E imposibil să transmit. Nu se înţelege nimic. Afară e un vacarm, am impresia că hotelul se va prăbuşi din clipă în clipă sub torentul fonic al corului suporterilor arădeni. Feyenoord se îmbarcă spre autocar, să plece spre aeroport. Publicul aplaudă, sportiv, plecarea jucătorilor din Ţara Lalelelor, strigându-i numele. Antrenorul nu-i iertat pentru lipsa lui de modestie din timpul conferinţei de presă: – Ha-ppel, ha, ha, ha…”.
După partidă, Pozsonyi, despre care antrenorul federal Gheorghe Ola spunea că a fost cel mai bun jucător de pe teren, a izbucnit nervos în vestiar, la adresa cronicarului care disecase cu peniţa sa ascuţită fiecare derapaj al arădenilor, făcând ironii amare pe seama lor şi atunci când era cazul, şi atunci când nu era:
- De ani de zile nu auzim altceva decât că UTA joacă slab, foarte slab, şi este extrem de norocoasă. De ani de zile suntem numai contestaţi de bucureşteni, nu ne acceptă, nu admit că jucăm bine. Sunt curios şi vreau să văd ce va scrie acum, după rezultatul acesta, Fănuş Neagu despre UTA! Va fi suficient de bărbat să recunoască: a greşit?
http://www.observator.info/actualitate-1...on-cap-vii

Imi vine sa plang citind randurile de mai sus! Ce au fost UTA si Aradul si unde suntem azi atat la nivel de oras cat si de echipa fanion.... E dureros.

Nu prea are legatura cu jucatorul Marcel Coras dar e cu adevarat un episod impresionant.

La un moment dat in text exista o greseala. Meciul urmarit de Happel in ultima etapa a sezonului 69-70 nu a fost Politehnica Timisoara - UTA ci Politehnica Iasi - UTA. Timisoara nu era in prima divizie in acel sezon.

In rest astept si eu cu nerabdare continuarea.

Emotionant, doamne ce echipa mare a fost UTA, devin din ce in ce mai trist citind aceste minunate articole!
haide UTA!

O gresala in acest post !!Stadionul s-a deschis dupa ora 7AM,si nu la 10 am!!:smile:In rest totul este perfect !Totul a fost perfect in acea zi superba de inceput de toamana,cum numai in Arad poate sa fie.Ca si drucker al UTA-ei m-am simtit fericit pentru echipa mea de suflet.Isteria/bucuria a cuprins cote inimaginabile.Imaginativa 20.000 de suporteri pe acest stadion !!!
Suporterii olandezi au stat la potcoava linga tabela de marcaj.Au fost tratati cu respect la stadion dar seara la bar si braserie la Astoria au baut pina au fost adunati de pe jos .Probabil de suparare .
Nu mai fac paralele si antiteze dintre trecut si prezent pentru ca nu vreau sa i-mi stric ziua .Nici mie si nici voua.
Cam la vreo 10 ani dupa acest eveniment l-am revazut pe Mircea M .Ionescu la New-York .A ramas atasat de UTA pe vecie.A editat un ziar sportiv la N.York in limba romana.Scria de multe ori despre UTA si situatia ei din Divizia B.Stia ca sintem foarte multi aradeni in Chicago si N.York si a ramas prieten cu noi pina cind sa reitors in Romania.
.......................
Sorry Le Rouge for off-topic

Dulapul (episod VIII)
Andrei Ando, 19 ianuarie 2009 14:43
1. UTA – eroul Europei

- Nici înainte şi nici după aceea Aradul fotbalistic nu a avut un asemenea succes, chiar dacă UTA a ajuns şi în manşa a patra a Cupei UEFA şi a jucat la Arad cu Tottenham, îşi aminteşte Marcel Coraş zilele acelea de euforie. Fotbaliştii erau consideraţi nişte zei. Numărul copiilor care s-au înscris la selecţie la UTA a crescut de cel puţin cinci ori. Toţi îşi doreau să devină fotbalişti. Am fost cu tatăl meu la Hotelul Astoria, unde mulţimea îi aclama pe jucători. Ştiţi ce este foarte interesant? Simţeam exaltarea ca şi cum aş fi fost şi eu în teren, cu Feyenoord. Aveam 11 ani, îi cunoşteam personal pe toţi fotbaliştii pentru că mâncau în fiecare zi la cantina de lângă casa noastră, şi am simţit că succesul lor este succesul meu. Ce am simţit atunci, pe străzile Aradului, în mulţimea care o sărbătorea pe UTA, nu am simţit nici atunci când am luat în mână Gheata de Argint a Europei sau când câştigam cu echipa naţională câte un meci important. Toată comunitatea arădeană era atunci UTA, şi UTA era toată comunitatea arădeană.
***
Joi, agenţiile de presă vuiesc. Bătrâna Doamnă a fotbalului românesc este considerată noua revelaţie a sportului rege. Jucătorii arădeni sunt catalogaţi cu adjective puternice.
Corespondentul agenţiei “France Presse” afirmă că jucătorii olandezi n-au reuşit în ciuda dominării, să depăşească apărarea sigură a echipei româneşti. Ziaristul subliniază forma excepţională a portarului arădean Gornea. În comentariu se mai arată că românii au fost periculoşi pe contraatac şi puteau chiar înscrie în minutul 82, cînd Domide a ratat o mare ocazie.
Agenţia “Reuters” scrie: “La numai trei săptămâni după cucerirea Cupei Intercontinentale, în faţa echipei Estudiantes la Plata”, Feyenoord a intrat în anonimatul fotbalului mondial. Fotbaliştii olandezi nu au putut învinge în meciul retur ambiţioasa echipă U.T. Arad, care a ştiut să scoată un rezultat favorabil pentru a obţine calificarea”.
În cronica comentatorului sportiv al agenţiei “UPI” se scrie: “Feyenoord a atacat mereu, însă nu a putut “sparge” apărarea gazdelor, care jucînd cu siguranţă, au evitat deschiderea scorului”.
Presa locală şi cea bucureşteană nu s-a zgârcit nici ea cu epitetele: “UTA – o nouă stea în constelaţia fotbalului european” – titra cotidianul arădean “Flacăra roşie”, care preciza că “zeci de mii de inimi au bătut la unison: UTA!, pentru o performanţă românească în istoria fotbalului”. Celălalt cotidian arădean, ziarul maghiar “Vörös Lobogo” aprecia: “Asta e adevărată bombă – UTA s-a calificat în dauna apărătoarei titlului intercontinental!”.
Iată însă cum apreciau cronicarii sportivi arădeni marea performanţă a fotbalului local, aşa cum reiese din articolele scrise de cele două ziare arădene, imediat după eliminarea lui Feyenoord: „Sunt evenimente a căror ecouri nu se sting uşor, rămînînd multă vreme în memoria noastră. Printre acestea se numără şi exepţionala performanţă a textiliştilor din Arad. Eliminînd echipa Feyenoord Rotterdam, cotată ca prima formaţie de club din lume, U.T.A. a părăsit astfel anonimatul. Numele ei este rostit acum în întreaga lume. Unii consideră succesul arădenilor ca marea surpriză a anului fotbalistic 1970. Dar să fie oare numai o surpriză? Fiind întrebat dacă s-a aşteptat la acest succes de proporţii, antrenorul Nicolae Dumitrescu a răspuns foarte semnificativ: “Înaintea primului joc cu Feyenoord nu am crezut în eliminarea olandezilor; după aceea însă da”. Şi aşa este. U.T.A. a făcut la Rotterdam un salt uriaş spre calificarea în turul doi al C.C.E. Aici la Arad a trebuit doar să-şi apere şansa. Şi a apărat-o în modul cel mai onorabil.
Pentru cei care au văzut memorabila partidă de miercuri, nu spun nici-o noutate, afirmînd că a fost o dispută fotbalistică de zile mari, spectaculoasă şi emoţionantă. Meritul revine, deopotrivă, jucătorilor şi antrenorilor. De la Gornea şi pînă la Florian Dumitrescu toţi componenţii echipei textiliste au fost magnifici, şi-au adus din plin contribuţia la răsunătoarea performanţă, luptînd toţi ca unul şi unul ca toţi.
Derulînd secvenţele înregistrate pe distanţa celor 90 minute de joc constatăm, cu o deplină satisfacţie, că nu a existat nici un jucător arădean al cărui aport să nu cîntărească greu în balanţa rezultatului. Ţinînd însă cont că în acest joc (ca şi în cel de la Rotterdam) misiunea cea mai dificilă a avut-o apărarea, am putea acorda o notă în plus acestui compartiment. Dar, să nu uităm că şi atacanţii au făcut o treabă foarte serioasă. Să ne gîndim numai la faptul că prin golul înscris de Dumitrescu în deplasare, U.T.A. a obţinut dreptul de a promova în etapa următoare a competiţiei. Ceea ce merită a fi de asemenea subliniat este voinţa şi dăruirea fiecărui jucător, care a făcut pe teren tot ce este omeneşte posibil. Gornea ni s-a părut din nou “îngerul păzitor” al porţii, curajos, atent şi sigur în intervenţii. El a făcut o partidă de zile mari, ceea ce-i ridică cotele de încredere pentru a-şi reocupa locul în echipa naţională. Birău şi-a susţinut cu succes examenul, anihilîndu-l şi păzindu-l cu străşnicie pe neastîmpăratul Mouleijn. Cei doi “vulpoi”, Lereter şi Pojoni, au format un zid de “beton armat” în faţa porţii, strălucind ca două pietre preţioase în mecanismul echipei. Poate niciodată Kindvall nu a întîlnit fundaşi centrali mai dificili ca aceştia, care nu l-au lăsat nici măcar să “răsufle”. Broşovschi, deşi nerestabilit încă sută la sută, a luptat cu o dîrzenie demnă de toată lauda. A fost prezent la toate fazele dificile, intervenind cu mult simţ, cu multă sîrguinţă. Domide, poreclit “diavolul roşcat”, a constituit o piesă de greutate, a temporizat şi legat jocul, a participat la acţiunile ofensive. Petescu a făcut din nou o partidă foarte bună, a jucat sobru, dar cu o precizie matematică. Kalinin deşi înlocuit în minutul 64 cu Sima, a făcut tot ce putea pentru succesul general. Dintre cei trei atacanţi doar Dembrovschi nu a putut să se desfăşoare. El s-a aflat sub “arestul” sever al lui Laseroms, care i-a fost o “umbră” incomodă, faultîndu-l destul de des. Ceilalţi doi, Axente şi Fl. Dumitrescu, ne-au oferit numeroase faze autentice, periculoase. Poate cu mai mult calm în fazele de finalizare, puteau chiar să şi înscrie. Ocazii au fost.
Aşadar, aceşti minunaţi băieţi de la U.T.A. au dejucat toate planurile lui Happel, care a venit la Arad cu un aer arogant şi de exagerat optimism. Acum s-a convins probabil că U.T.A. este o echipă căreia merită să-i acorzi toată atenţia. S-a convins, de asemenea, că cei doi antrenori arădeni, N. Dumitrescu şi I. Reinhardt, sînt cel puţin tot aşa de pricepuţi ca şi el. Rezultatele au confirmat. După părerea noastră, antrenorii textilişti au dovedit şi de astă dată o gîndire tactică desăvîrşită, contribuţia lor fiind de mare preţ în eliminarea echipei Feyenoord.
Nu putem încheia aceste rînduri fără să adresăm, în numele cititorilor noştri, al tuturor iubitorilor de fotbal din Arad, cele mai sincere felicitări pentru contribuţia adusă la creşterea prestigiului fotbalului românesc, urîndu-le succes deplin în etapa a doua a “Cupei campionilor europeni””.

2. “Coco”Dumitrescu – antrenorul care a pus semnul congruenţei între UTA şi fotbalul românesc
Antrenorul Nicolae “Coco” Dumitrescu a intrat, cu acest rezultat, în istoria sportului rege. A devenit, peste noapte, cel mai admirat tehnician roman, meşterul din spatele performanţei uluitoare care a dat speranţă echipelor româneşti şi le-a făcut să creadă că există un destin favorabil şi pentru ele, în Europa (în anul acela, Steaua şi Dinamo aveau să părăsească cupele europene odată cu UTA, în turul al doilea). Coco Dumitrescu îmi relata marea sa aventură în stilul său modest, ştrengăresc, cu un zâmbet a cărei absenţă nu am sesizat-o niciodată de pe obrajii săi rubiconzi. Era marea sa realizare ca antrenor, după ce şi în calitate de jucător, în a doua jumătate a anilor 1940, scrisese istorie cu UTA, câştigând cupe şi campionate, într-o competiţie dominată de la Arad.
– Nu v-aţi temut că Feyenoord, odată păţită, vă va spulbera la Arad?
– În prima manşă, am studiat Feyenoord-ul şi am speculat părţile sale mai slabe. Am căutat să întocmim un plan de pregătire pentru al doilea joc. Sigur că au existat momente în care ne gândeam că ne va fi greu, dar aveam de partea noastră avantajul golului marcat în deplasare. Ştiam că acest aspect trebuie să-l speculăm. Nu am avut indisponibili. Ne bazam pe un lot de 13-14 jucători. Am fost întotdeauna de principiul că o echipă de fotbal nu trebuie să aibă mai multe rezerve decât titulari. Am observat că în afară de Van Hanegen, atacul olandez este făcut de Jansen, Hasil şi Kindvall, pe care i-am supus unui marcaj sever. La rândul lor, oaspeţii l-au considerat pe Dembrovszky cel mai periculos atacant arădean şi l-au anihilat total. A fost înainte de toate un război tactic, pe care noi am reuşit să-l câştigăm, deşi în ultimele 15 minute Feyenoord a scos doi fundaşi, întărindu-şi ofensiva cu alţi doi atacanţi.
– După meciul de la Arad, aţi reuşit să discutaţi cu Ernst Happel?
– Nu. Eram prea ocupaţi. Olandezii au rămas resemnaţi în vestiare, în timp ce noi sărbătoream calificarea. Am discutat doar cu unul din conducătorii delegaţiei olandeze, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Ştiu doar că era o persoană volubilă, care râdea mult, dar după meci a fost foare supărat. Îmi spunea că nu-l deranjează atât rezultatul, cât mai ales pierderea suferită de bugetul clubului, care îşi programase încă 4 meciuri internaţionale care i-ar fi adus încasări enorme.
– Cum a fost sărbătorită calificarea?
– Am luat şi noi masa la restaurantul hotelului “Astoria”, ca şi jucătorii olandezi. S-a băut bere, vin, şampanie până înainte de miezul nopţii. Sărbătoarea a fost scurtată, pentru că peste trei zile era programat meciul următor, cu Steaua, la Arad (joc pe care l-am câştigat cu 1-0, printr-un gol marcat de acelaşi Florian Dumitrescu).
– Când aţi eliminat câştigătoarea Cupei Inter-continentale, lumea se aştepta ca UTA să urce foarte sus în Cupele Europene. Totuşi, parcursul ei a fost întrerupt chiar în manşa următoare. Cum vă explicaţi acest fapt?
– Explicaţia este foarte logică. În turul următor am jucat cu Steaua Roşie Belgrad. Am fost învinşi cu 3-0 la Belgrad şi cu 3-1 la Arad. Nu am reuşit din păcate să izolăm marea victorie împotriva lui Feyenoord şi datorită euforiei generale nu am reuşit să reaşezăm jucătorii pe vechile coordonate. Potenţialul fizic fiind foarte scăzut, nu am rezistat în faţa iugoslavilor. Ne-am reproşat apoi, degeaba, greşeala pe care am făcut-o, că trebuia să scoatem fotbaliştii din Arad şi să-i izolăm undeva unde să ne putem reface forţele. Din aceste lucruri am învăţat câte ceva şi în anul următor, deşi n-am câştigat campionatul (pierzându-l “la mustaţă” în faţa lui FC Argeş), am reuşit pentru prima dată să jucăm în turul patru al Cupei UEFA, deci în primăvara europeană. Am fost eliminaţi de Tottenham, pierzând cu 0-2 la Arad şi remizând, 1-1, la Londra. Cam aceasta a fost frumoasa comportare a echipei noastre, timp de patru ani: 1968-1972, în care am câştigat de două ori campionatul, am participat în Cupa Campionilor Europeni, am urcat pe podiumul Diviziei “A” ocupând locurile 2 şi 3 şi am reuşit să ducem UTA în elita fotbalului european.
***

Am insistat pe dubla manşă Feyenoord-UTA din mai multe motive. Odată, pentru că a reprezentat impulsul decisiv pentru tânărul Marcel Coraş să insiste, să înghită nodurile din gât, să îşi exploateze şansa, să se ambiţioneze să devină fotbalist. Copilul de 11 ani, pitit după gardul de protecţie, cu ochii mari – să cuprindă fiecare zvâcnire de pe gazon - a văzut el însuşi ce înseamnă performanţa şi cât de recunoscător este publicul atunci când îţi pui sufletul pe tavă şi îl serveşti peluzei, tribunei, zecilor şi sutelor de mii de suporteri, ca şi cum nu ţi-ar aparţine ci ar fi bun comun. A constatat ce înseamnă să te cuibăreşti în inima mulţimii, să se întindă o sută de mii de braţe, deodată, să te îmbrăţişeze, a auzit cum e să tune zeci de mii de glasuri pentru tine. Experienţa aceasta profundă, trăită şi nu povestită, l-a făcut pe Marcel Coraş să îşi dea seama că visul nu înseamnă nimic fără muncă, şi munca nu înseamnă nimic fără rezultat.
Genialul Auguste Rodin, maestrul lui Brâncuşi, spunea că nimic nu poate creşte în umbra marilor arbori. Viaţa l-a dezminţit. La 30 septembrie 1970, în umbra UTA-ei, a pornit cu adevărat să crească un alt artist desăvârşit – al mingii: Coraş. La 11 ani, pe cel care avea să ajungă liderul echipei naţionale şi Gheata de Argint a Europei, cadenţa triumfală a Bătrânei Doamne şi efuziunea arădenilor l-au încăpăţânat să devină şi el CINEVA.

http://www.observator.info/actualitate-1...pisod-viii