01-12-2008, 10:56 PM
CARTE DE VIZITĂ
- s-a născut la 1 octombie 1928 la Arad
- a început fotbalul în 1945 la Unirea Arad
- 1949 – 1951 – jucător la Armata Cluj şi Armata Craiova
- 1951 – 1963 – jucător la CFR Arad
- 1961 – 1963 – antrenor de copii şi juniori la CFR Arad
- din 1963 – şef al centrului de copii şi junori ai UTA-ei
- 1964 – numit de FRF selecţioner de copii şi juniori pe regiunea Banat
- din 1964 – antrenor al echipelor de juniori II ale UTA-ei
- 1968 – obţine cu UTA titlul naţional de juniori
- a mai activat în cadrul clubului UTA ca antrenor principal (de 4 ori), secund (avându-l principal pe Coco Dumitrescu) şi vicepreşedinte
- 1991 – 1995 – preşedinte AJF Arad
Distincţii:
- cel mai bun antrenor de copii şi juniori din România (1965)
- antrenor emerit pentru pregătirea copiilor şi juniorilor (2002)
- titlul Pro Urbe, cetăţean de onoare al oraşului Arad pentru activitatea de 30 de ani la UTA (2003)
- diploma de onoare FRF pentru merite deosebite in dezvoltarea şi promovarea fotbalului (2005)
![[Image: 4-5.jpg]](http://i299.photobucket.com/albums/mm316/albrosu/4-5.jpg)
![[Image: 6-7.jpg]](http://i299.photobucket.com/albums/mm316/albrosu/6-7.jpg)
UTA trebuie să fie în mâinile arădenilor, a celor care suferă pentru ea
Intrând în apartamentul lui Alexandru Dan, ai puternica senzaţie că ai pătruns într-un adevărat muzeu al UTA-ei. Fanioane, insigne, cupe, diplome, poze sunt eclipsate însă de prezenţa şi personalitatea deosebită a celui mai titrat antrenor din fotbalul arădean. În cele două ore pe care le-am petrecut acasă la domnia sa, conversaţia a curs firesc şi neîntrerupt, anecdotele şi amintirile picante împletindu-se cu analiza coerentă, lucidă şi de o precizie „chirurgicală” a fenomenului UTA, de ieri şi de azi. Cu regretul de a fi în imposibilitatea de a reda absolut tot ce ne-a împărtăşit cu generozitate această legendă a fotbalului arădean, vă invităm să fiţi părtaşi la o discuţie în care se vor rosti lucruri incomode pentru unii dar cum sinceritatea şi curajul au fost întotdeauna atributul marilor caractere, nu ne rămâne decât să sperăm că cei vizaţi vor lua aminte şi vor trage concluziile de rigoare.
60 de juniori promovaţi la seniori dintre care 45 doar la UTA
Dacă ar fi să vă sintetizaţi în câteva cuvinte o carte de vizită, ce aţi putea spune despre dumneavoastră celor mai tineri cititori ai noştri?
Sunt singurul antrenor arădean get beget (şi tata şi bunicul au fost arădeni), care am activat timp de 30 de ani în acest domeniu, la toate nivelele, de la copii şi până la seniori. Am 60 de juniori promovaţi la echipele de seniori, dintre care 45 numai la UTA. Cea mai importantă realizare a mea este titlul naţional de juniori din anul 1968. În anul 2002 am primit titlul de antrenor emerit pentru pregătirea copiilor şi juniorilor.
Care este secretul care stă în spatele acestor rezultate şi realizări?
Am fost un autodidact într-ale fotbalului. Nu am avut pe nimeni care să mă înveţe meseria de antrenor. În tot ce am făcut m-am bazat pe instinct şi pe darul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Pentru asta m-am născut, n-am făcut niciodată altceva decât fotbal.
Majoritatea antrenorilor aleg calea gloriei la echipele de seniori.
De multe ori am refuzat posturi de antrenor principal pentru că îmi plăcea să lucrez cu copiii. Cea mai mare satisfacţie a mea era să promovez copii şi juniori pentru echipa mare. Prin mâna mea au trecut nume importante în istoria UTA-ei, precum Domide (pe care îl ştiu de când era mic copil, fiind vecin cu mine), Brosovszky, Kukla, Bătrâna, Bâtea şi alţii. Dar cel mai mândru sunt de faptul că i-am descoperit pe Duckadam şi Roger Bogdan. Acesta din urmă avea un caracter extraordinar. Îşi dorea atât de mult să joace fotbal încât venea zilnic la antrenament pe jos, din comuna Vladimirescu, pentru că nu avea bani de tramvai. Nu a întârziat niciodată!
Cum s-a produs întâlnirea cu UTA având în vedere că n-aţi activat ca jucător la echipa textilistă?
Eram încă jucător la CFR Arad când m-am oferit să mă ocup voluntar, fără remuneraţie, de sectoril juvenil al clubului. La selecţie am umplut stadionul cu vreo 80 de copii. În sezonul 1961-1962 le-am suflat titlul de campioni judeţeni la copii celor de la UTA, care până atunci erau invincibili şi care dispuneau de nişte condiţii de pregătire mult superioare nouă. În urma acestui rezultat UTA a pus ochii pe mine şi aşa am ajuns aici.
E o greşeală să aştepţi să vină copiii la selecţie
De la dumneavoastră putem avea o părere avizată într-o problemă care doare suporterul arădean în general şi cel utist în mod special. De ce nu mai suntem o pepinieră valoroasă pentru fotbalul de înalt nivel? Unde se greşeşte şi ce trebuie făcut pentru a îndrepta lucrurile?
Eroarea porneşte încă de la primul pas. E o greşeală să aştepţi să vină copiii la selecţie. Antrenorii trebuie să meargă ei înşişi în şcoli şi să colaboreze cu profesorii de educaţie fizică. Când mă ocupam de sectorul juvenil la UTA organizam o competiţie şcolară numită „Cupa UTA” la care participau în jur de 400 de copii din vreo 20 de şcoli. Era mult mai uşor să descoperi talentele în felul acesta.
Apoi, trebuie delimitate clar etapele în dezvoltarea tânărului şi viitorului fotbalist. Sunt 3 grupe de pregătire la copii: iniţierea (6-10 ani), dezvoltarea (10-12 ani) şi perfecţionarea (12-16 ani). Antrenorii trebuie specializaţi fiecare pe câte una din aceste grupe deoarece nimeni nu este Mafalda să ştie să le facă pe toate.
Mai este vorba şi de o metodologie de lucru care trebuie neapărat respectată, metodologie care constă în 5 puncte: 1. explicarea; 2. demonstrarea; 3. executarea; 4. observarea; 5. corectarea.
În fine, un aspect foarte important: antrenorii de la copii şi juniori trebuie plătiţi decent pentru că altfel sunt tentaţi să accepte mită de la părinţi şi în felul acesta ajung să joace nu cei care merită ci cei care au părinţi cu potenţă financiară mai mare.
De ce are nevoie un copil pasionat de fotbal pentru a ajunge fotbalist?
Însuşirile esenţiale ale unui copil sau tânăr în perspectiva selecţionării trebuie să fie îndemânarea şi viteza. Acestea sunt calităţi native fără de care nimeni nu poate ajunge fotbalist.
De asemenea, trebuie modelat caracterul tânărului în spiritul disciplinei. N-am pedepsit niciodată un jucător pentru abateri de natură tehnică însă nu am tolerat indisciplina. Nu am făcut rabat de la acest principiu nici când a fost vorba de internaţionali cu nume, cum era Adi Ungur de exemplu. Dar niciodată nu mi-a plecat vreun jucător de la echipă, indiferent de vârstă, deoarece i-am tratat corect, sincer. Nu mi-am bătut joc în viaţa mea de vreun copil sau de părinţii lui deşi aş fi putut să o fac şi să o duc foarte bine din punct de vedere material.
Nimeni nu le poate face pe toate singur. Nici măcar Napoleon!
Haideţi să trecem la subiectul care ne doare cel mai tare: UTA ultimilor ani, UTA de azi. De ce suntem unde suntem?
Pentru că UTA a avut în această perioadă numai conducători diletanţi. Nu poţi avea rezultate bune într-un domeniu dacă nu ai activat practic şi cu rezultate notabile în acel domeniu. Au fost aduşi tot felul de inşi care n-aveau nici o treabă cu fotbalul darămite cu UTA, în timp ce unii ca Domide, Biro sau alţii au fost daţi la o parte. Niciun investitor nu a vrut să lucreze cu gloriile fotbalului arădean. Asta arată că nu aveau intenţii curate.
Vă referiţi la trecutul apropiat sau şi la prezent? Pentru că în acest moment, se pare că noi nu mai avem niciun investitor.
Bineînţeles că mă refer şi la prezent. Acest Ionuţ Chirilă n-a căzut din cer. El nu are bani. Cineva îl finanţează, însă faptul că aceştia nu vor să se arate mă face să cred că nu au gânduri oneste. Mi-am dat seama de asta încă de la meciul cu Dinamo din ultima etapă a campionatului trecut, când Dănciulescu a marcat 3 goluri, exact atâtea câte avea nevoie ca să devină golgheter.
N-aţi fost doar antrenor ci şi conducător de club. Din această perspectivă, cum vedeţi actuala organizare de la club?
Eu nu înţeleg felul cum se lucrează acum la club. Chirilă are totul în mână şi decide de unul singur, ceea ce e absurd pentru că nimeni nu poate face totul de unul singur. Nici măcar Napoleon! Noi eram o echipă. De exemplu, când transferam un jucător, îl urmăream fiecare dintre noi de vreo 4 ori până să luăm o decizie atât de importantă.
Care ar fi în viziunea dumneavoastră un model de organizare a clubului?
Cum spuneam şi mai înainte, în primul rând, să fie o echipă. Să aibă un preşedinte, vicepreşedinte, directori de departamente, antrenori specializaţi fiecare pe anumite grupe şi mai ales, o comisie tehnică. Aceasta din urmă este extrem de importantă şi în componenţa ei trebuie să intre specialişti în observarea adversarilor (fiecare adversar trebuie urmărit de cel puţin două ori), specialişti în urmărirea potenţialilor jucători transferabili, în funcţie de posturile deficitare din echipă (aceşti jucători trebuie urmăriţi cel puţin jumătate de an şi, ca un exemplu, în felul acesta i-am descoperit şi i-am adus la UTA pe N. Mitu şi pe Vancea) şi binenţeles specialişti care să descopere copiii şi juniorii talentaţi de la echipele din judeţ.
Trecând la ce se întâmplă în iarbă, ce părere aveţi despre actuala echipă a UTA-ei?
Nu am încredere în ea. Pentru a ajunge şi a ne consolida locul în Liga I, aşa cum ne dorim cu toţii, trebuie să avem încă de pe acum echipă cu valoare de prima ligă. Nu poţi să promovezi şi după aceea să schimbi toată echipa dintr-o dată. În felul acesta nu poţi face faţă, noi ştim pentru că am păţit-o pe pielea noastră. Ori actualii componenţi ai lotului nu îmi dau siguranţa că ar putea să menţină UTA în prima ligă.
Ce criterii ar trebui să îndeplinească un jucător pentru a ajunge la UTA?
În primul rând trebuie să facă faţă în joc, să se integreze în colectiv şi în ideile tactice, pentru că fotbalul nu este un sport individual. Apoi trebuie să aibă foarte bune abilităţi tehnice şi fizice, să treacă de un control medical riguros iar pentru anumite posturi este necesar şi un gabarit corespunzător.
S-au respectat aceste criterii la transferurile din ultimii ani?
Da de unde! Mulţi dintre cei care s-au perindat pe aici ar fi trebuit să dea ei bani ca să vină la UTA şi nu invers. Am luat pe bani grei ciurucurile care nu erau bune la alţii. Cum să ne batem cu CFR Cluj de exemplu, când noi luăm jucătorii pe care ei îi aruncă?! Noi suntem UTA, avem 6 titluri de campioană şi am ajuns să adunăm rebuturile altora?!
Nici pepiniera proprie nu prea ne-a ajutat. De la Panin şi Botiş încoace e cam secetă.
Asta pentru că patronii din fotbalul românesc vor să câştige mult, repede şi necinstit. Să creşti un junior implică multe costuri iar profitul şi beneficiile vin mai târziu. Pe când dacă transferi un anonim de aiurea, acesta semnează un contract foarte mare, în realitate el şi-a dat acceptul verbal pentru o sumă mult mai mică iar diferenţa o reprezintă bani negrii care intră în buzunarul patronului.
Concluzia?
Concluzia e că nu va fi bine până ce acest club nu va fi condus de oameni care pun suflet. UTA trebuie să fie în mâna arădenilor, a celor care suferă pentru ea.
Toţi de la Primărie sunt anti fotbal!
Ca UTA să fie în mâna arădenilor n-ar trebui să aibă un cuvânt de spus şi autorităţile locale?
Evident că da. UTA a dus-o bine atâta timp cât a avut în fruntea oraşului oameni care au iubit-o. Îmi aduc aminte de o întâmplare de acum câţiva zeci de ani, în care personaj principal a fost prim-secretarul de partid de atunci, Baba pe numele său. Cei de la Vagonul erau foarte puternici din punct de vedere politic pentru că aveau un sindicat influent în spate şi făceau presiuni asupra mea să-i dau dezlegarea lui Broşovszky (o tânără speranţă la acea vreme) ca să joace la ei. Reuşiseră să-i convingă şi pe părinţii lui şi veniseră o delegaţie numeroasă în biroul prim-secretarului. Acesta a jucat un teatru de zile mari, asigurându-i că dreptatea e de partea lor şi că se va proceda în consecinţă. Rămaşi singur m-a întrebat: „E bun Broşovszky ăsta?” „Bun tovarăşe!” i-am răspuns. „Atunci repede pe avion şi fuga la federaţie să-i înregistrăm transferul. Rămâne la UTA!”
Acum?
Acum toţi de la Primărie şi din consilii sunt anti fotbal. E inadmisibil să avem atâţia sportivi glorioşi în Arad iar Primăria să nu aibă nici măcar un consilier pe probleme de sport.
Proiectul iniţiat de Suporter Club UTA tocmai asta încearcă să facă, să determine autorităţile locale să-i acorde UTA-ei locul cuvenit în patrimoniul oraşului şi judeţului.
E foarte bună iniţiativa voastră însă nu va fi uşor. În această fază trebuie continuată campania de strângere de semnături, trebuie creată zilnic o presiune publică şi mediatică asupra autorităţilor pentru a aproba acest proiect. Şi mai ales, trebuie să-i aduceţi lângă voi, în centrul imaginii, pe foştii mari jucători ai UTA-ei pentru că ei pot aduce un plus de imagine acestei campanii. Lumea din oraş îi iubeşte şi va veni alături de ei şi de voi.
Dacă nu îl alungau comuniştii pe Baron, UTA era azi o echipă mare
Haideţi să ne luminăm puţin sufletul. Aţi prins vremurile de glorie ale fotbalului arădean. Împărtăşiţi-ne câteva din amintirile dumneavoastră.
În perioada în care am început eu să joc fotbal exista o mare rivalitate în Arad între Amefa şi Gloria. Prima era considerată echipa maghiarilor iar cealaltă a românilor. Vă daţi seama ce meciuri crâncene aveau loc între aceste două echipe. Dar, existau şi altele, mai mici, printre care şi cele la care am activat eu, precum Unirea sau CFR.
UTA?
UTA atunci se năştea. La început sindicatul fabricii se ocupa de echipă, Baronul fiind în comitetul de susţinere al Amefei. Însă după ce în primul meci al existenţei sale, UTA a fost învinsă cu 3-2 de echipa Banatul din Sânicolau Mic, Baronul s-a supărat şi a afirmat că nu va mai îngădui o asemenea umilinţă. A luat echipa în mâinile sale, a adus rapid câţiva internaţionali români şi maghiari şi aşa s-a născut acea echipă invincibilă şi împreună cu ea simbolurile ei, culorile, stadionul...
Haideţi să le luăm pe rând. Circulă o legendă cum că UTA ar fi jucat la început în roşu-albastru.
Era perioada în care de echipă se ocupa sindicatul. Culorile nu aveau importanţă, se cumpăra de pe piaţă ce echipament se găsea. Din momentul în care Baronul s-a implicat personal la echipă, UTA nu a mai jucat decât în alb-roşu, după modelul celor de la Arsenal Londra pe care Baronul îi simpatiza.
Şi stadionul l-a contruit după modelul „Highbury” pe care jucau londonezii.
Da şi nu numai atât. Seminţele de gazon au fost aduse din Anglia şi plantate de specialişti englezi. Mă leagă multe amintiri de acest stadion, am văzut toate meciurile UTA-ei, începând de la primul, cel cu Ciocanul Bucureşti, când UTA a câştigat printr-un gol marcat de Petschovszky. A fost o atmosferă fantastică atunci.
Mai vorbiţi-ne puţin de Baronul Neuman.
Era un gentleman desăvărşit. Ţin minte că jucam la Unirea şi după ce UTA ne-a administrat o severă şi şocantă înfrângere, la un scor fluviu (noi pierdeam greu şi doar la scoruri strânse), Baronul a intrat în vestiar şi ne-a spus: „Băieţi, nu fiţi supăraţi, v-a bătut o echipă cu mulţi internaţionali care o să ajungă campioana României!” În plus, ne-a lăsat şi un rând de echipament din acela roş-albastru, de care ne-am folosit vreo 10 ani după aceea. Păcat că a fost alungat în 1948 de comunişti. Dacă nu l-ar fi alungat, UTA era azi o echipă mare.
Şi totuşi, UTA a avut performanţe şi mai târziu
Da, pentru că era susţinută de oraş şi de fabrică. De exemplu, fiecărui muncitor de la UTA i se trăgeau automat 10% din salariu pentru echipa de fotbal. Şi gândiţi-vă că vorbim de un număr de 10-12.000 de muncitori.
Care au fost cauzele declinului de la sfârşitul anilor 70?
UTA avea o echipă de mari valori dar foarte îmbătrânită. Procesul de întinerire treptată nu s-a făcut, iar când Domide, Broşovszky şi ceilalţi n-au mai putut ţine pasul, echipa s-a prăbuşit.
Fotbalul e viaţa mea!
Ne apropiem de finalul dialogului nostru. Şi totuşi, nu am lămurit pe deplin problema secretului care stă în spatele carierei dumneavoastră.
Probabil că tot ce am realizat se datorează faptului că de când eram copil pentru mine nu a existat decât fotbalul. Ţin minte că eram mic, şi ca să-mi perfecţionez lovitura de cap atârnasem de creanga unui copac din curtea casei o minge de cârpe şi încercam să o lovesc cât mai corect. Mă sculam dimineaţa la 6 să fac asta pentru a nu fi văzut de nimeni. Asta până într-o dimineaţă când m-a surprins mama care văzând ce făceam s-a speriat crezând că nu sunt sănătos la cap. Aşa a fost şi mai departe. Fotbalul e viaţa mea. M-au lăsat 3 neveste din cauza asta. Plecam de acasă dimineaţa la 8 şi mă întorceam seara târziu. Am rămas cu o bibliotecă în care am 150 de volume numai despre fotbal pe care nu ştiu cui o să le las. N-am urmaşi care să fi moştenit microbul fotbalului. De fapt, din toata familia mea, sunt singurul care am făcut sport.
Vă mulţumim pentru onoarea de a ne fi acordat acest interviu şi dacă aveţi un cuvânt de încheiere...
Am o mare durere pe care o să o spun mereu: aceea că noi, cei care am adus glorie UTA-ei şi Aradului nu suntem băgaţi în seamă nici de club şi nici de Primărie. Cred că experienţa noastră ar fi fost utilă.
REDUTA, nr. 4
- s-a născut la 1 octombie 1928 la Arad
- a început fotbalul în 1945 la Unirea Arad
- 1949 – 1951 – jucător la Armata Cluj şi Armata Craiova
- 1951 – 1963 – jucător la CFR Arad
- 1961 – 1963 – antrenor de copii şi juniori la CFR Arad
- din 1963 – şef al centrului de copii şi junori ai UTA-ei
- 1964 – numit de FRF selecţioner de copii şi juniori pe regiunea Banat
- din 1964 – antrenor al echipelor de juniori II ale UTA-ei
- 1968 – obţine cu UTA titlul naţional de juniori
- a mai activat în cadrul clubului UTA ca antrenor principal (de 4 ori), secund (avându-l principal pe Coco Dumitrescu) şi vicepreşedinte
- 1991 – 1995 – preşedinte AJF Arad
Distincţii:
- cel mai bun antrenor de copii şi juniori din România (1965)
- antrenor emerit pentru pregătirea copiilor şi juniorilor (2002)
- titlul Pro Urbe, cetăţean de onoare al oraşului Arad pentru activitatea de 30 de ani la UTA (2003)
- diploma de onoare FRF pentru merite deosebite in dezvoltarea şi promovarea fotbalului (2005)
UTA trebuie să fie în mâinile arădenilor, a celor care suferă pentru ea
Intrând în apartamentul lui Alexandru Dan, ai puternica senzaţie că ai pătruns într-un adevărat muzeu al UTA-ei. Fanioane, insigne, cupe, diplome, poze sunt eclipsate însă de prezenţa şi personalitatea deosebită a celui mai titrat antrenor din fotbalul arădean. În cele două ore pe care le-am petrecut acasă la domnia sa, conversaţia a curs firesc şi neîntrerupt, anecdotele şi amintirile picante împletindu-se cu analiza coerentă, lucidă şi de o precizie „chirurgicală” a fenomenului UTA, de ieri şi de azi. Cu regretul de a fi în imposibilitatea de a reda absolut tot ce ne-a împărtăşit cu generozitate această legendă a fotbalului arădean, vă invităm să fiţi părtaşi la o discuţie în care se vor rosti lucruri incomode pentru unii dar cum sinceritatea şi curajul au fost întotdeauna atributul marilor caractere, nu ne rămâne decât să sperăm că cei vizaţi vor lua aminte şi vor trage concluziile de rigoare.
60 de juniori promovaţi la seniori dintre care 45 doar la UTA
Dacă ar fi să vă sintetizaţi în câteva cuvinte o carte de vizită, ce aţi putea spune despre dumneavoastră celor mai tineri cititori ai noştri?
Sunt singurul antrenor arădean get beget (şi tata şi bunicul au fost arădeni), care am activat timp de 30 de ani în acest domeniu, la toate nivelele, de la copii şi până la seniori. Am 60 de juniori promovaţi la echipele de seniori, dintre care 45 numai la UTA. Cea mai importantă realizare a mea este titlul naţional de juniori din anul 1968. În anul 2002 am primit titlul de antrenor emerit pentru pregătirea copiilor şi juniorilor.
Care este secretul care stă în spatele acestor rezultate şi realizări?
Am fost un autodidact într-ale fotbalului. Nu am avut pe nimeni care să mă înveţe meseria de antrenor. În tot ce am făcut m-am bazat pe instinct şi pe darul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Pentru asta m-am născut, n-am făcut niciodată altceva decât fotbal.
Majoritatea antrenorilor aleg calea gloriei la echipele de seniori.
De multe ori am refuzat posturi de antrenor principal pentru că îmi plăcea să lucrez cu copiii. Cea mai mare satisfacţie a mea era să promovez copii şi juniori pentru echipa mare. Prin mâna mea au trecut nume importante în istoria UTA-ei, precum Domide (pe care îl ştiu de când era mic copil, fiind vecin cu mine), Brosovszky, Kukla, Bătrâna, Bâtea şi alţii. Dar cel mai mândru sunt de faptul că i-am descoperit pe Duckadam şi Roger Bogdan. Acesta din urmă avea un caracter extraordinar. Îşi dorea atât de mult să joace fotbal încât venea zilnic la antrenament pe jos, din comuna Vladimirescu, pentru că nu avea bani de tramvai. Nu a întârziat niciodată!
Cum s-a produs întâlnirea cu UTA având în vedere că n-aţi activat ca jucător la echipa textilistă?
Eram încă jucător la CFR Arad când m-am oferit să mă ocup voluntar, fără remuneraţie, de sectoril juvenil al clubului. La selecţie am umplut stadionul cu vreo 80 de copii. În sezonul 1961-1962 le-am suflat titlul de campioni judeţeni la copii celor de la UTA, care până atunci erau invincibili şi care dispuneau de nişte condiţii de pregătire mult superioare nouă. În urma acestui rezultat UTA a pus ochii pe mine şi aşa am ajuns aici.
E o greşeală să aştepţi să vină copiii la selecţie
De la dumneavoastră putem avea o părere avizată într-o problemă care doare suporterul arădean în general şi cel utist în mod special. De ce nu mai suntem o pepinieră valoroasă pentru fotbalul de înalt nivel? Unde se greşeşte şi ce trebuie făcut pentru a îndrepta lucrurile?
Eroarea porneşte încă de la primul pas. E o greşeală să aştepţi să vină copiii la selecţie. Antrenorii trebuie să meargă ei înşişi în şcoli şi să colaboreze cu profesorii de educaţie fizică. Când mă ocupam de sectorul juvenil la UTA organizam o competiţie şcolară numită „Cupa UTA” la care participau în jur de 400 de copii din vreo 20 de şcoli. Era mult mai uşor să descoperi talentele în felul acesta.
Apoi, trebuie delimitate clar etapele în dezvoltarea tânărului şi viitorului fotbalist. Sunt 3 grupe de pregătire la copii: iniţierea (6-10 ani), dezvoltarea (10-12 ani) şi perfecţionarea (12-16 ani). Antrenorii trebuie specializaţi fiecare pe câte una din aceste grupe deoarece nimeni nu este Mafalda să ştie să le facă pe toate.
Mai este vorba şi de o metodologie de lucru care trebuie neapărat respectată, metodologie care constă în 5 puncte: 1. explicarea; 2. demonstrarea; 3. executarea; 4. observarea; 5. corectarea.
În fine, un aspect foarte important: antrenorii de la copii şi juniori trebuie plătiţi decent pentru că altfel sunt tentaţi să accepte mită de la părinţi şi în felul acesta ajung să joace nu cei care merită ci cei care au părinţi cu potenţă financiară mai mare.
De ce are nevoie un copil pasionat de fotbal pentru a ajunge fotbalist?
Însuşirile esenţiale ale unui copil sau tânăr în perspectiva selecţionării trebuie să fie îndemânarea şi viteza. Acestea sunt calităţi native fără de care nimeni nu poate ajunge fotbalist.
De asemenea, trebuie modelat caracterul tânărului în spiritul disciplinei. N-am pedepsit niciodată un jucător pentru abateri de natură tehnică însă nu am tolerat indisciplina. Nu am făcut rabat de la acest principiu nici când a fost vorba de internaţionali cu nume, cum era Adi Ungur de exemplu. Dar niciodată nu mi-a plecat vreun jucător de la echipă, indiferent de vârstă, deoarece i-am tratat corect, sincer. Nu mi-am bătut joc în viaţa mea de vreun copil sau de părinţii lui deşi aş fi putut să o fac şi să o duc foarte bine din punct de vedere material.
Nimeni nu le poate face pe toate singur. Nici măcar Napoleon!
Haideţi să trecem la subiectul care ne doare cel mai tare: UTA ultimilor ani, UTA de azi. De ce suntem unde suntem?
Pentru că UTA a avut în această perioadă numai conducători diletanţi. Nu poţi avea rezultate bune într-un domeniu dacă nu ai activat practic şi cu rezultate notabile în acel domeniu. Au fost aduşi tot felul de inşi care n-aveau nici o treabă cu fotbalul darămite cu UTA, în timp ce unii ca Domide, Biro sau alţii au fost daţi la o parte. Niciun investitor nu a vrut să lucreze cu gloriile fotbalului arădean. Asta arată că nu aveau intenţii curate.
Vă referiţi la trecutul apropiat sau şi la prezent? Pentru că în acest moment, se pare că noi nu mai avem niciun investitor.
Bineînţeles că mă refer şi la prezent. Acest Ionuţ Chirilă n-a căzut din cer. El nu are bani. Cineva îl finanţează, însă faptul că aceştia nu vor să se arate mă face să cred că nu au gânduri oneste. Mi-am dat seama de asta încă de la meciul cu Dinamo din ultima etapă a campionatului trecut, când Dănciulescu a marcat 3 goluri, exact atâtea câte avea nevoie ca să devină golgheter.
N-aţi fost doar antrenor ci şi conducător de club. Din această perspectivă, cum vedeţi actuala organizare de la club?
Eu nu înţeleg felul cum se lucrează acum la club. Chirilă are totul în mână şi decide de unul singur, ceea ce e absurd pentru că nimeni nu poate face totul de unul singur. Nici măcar Napoleon! Noi eram o echipă. De exemplu, când transferam un jucător, îl urmăream fiecare dintre noi de vreo 4 ori până să luăm o decizie atât de importantă.
Care ar fi în viziunea dumneavoastră un model de organizare a clubului?
Cum spuneam şi mai înainte, în primul rând, să fie o echipă. Să aibă un preşedinte, vicepreşedinte, directori de departamente, antrenori specializaţi fiecare pe anumite grupe şi mai ales, o comisie tehnică. Aceasta din urmă este extrem de importantă şi în componenţa ei trebuie să intre specialişti în observarea adversarilor (fiecare adversar trebuie urmărit de cel puţin două ori), specialişti în urmărirea potenţialilor jucători transferabili, în funcţie de posturile deficitare din echipă (aceşti jucători trebuie urmăriţi cel puţin jumătate de an şi, ca un exemplu, în felul acesta i-am descoperit şi i-am adus la UTA pe N. Mitu şi pe Vancea) şi binenţeles specialişti care să descopere copiii şi juniorii talentaţi de la echipele din judeţ.
Trecând la ce se întâmplă în iarbă, ce părere aveţi despre actuala echipă a UTA-ei?
Nu am încredere în ea. Pentru a ajunge şi a ne consolida locul în Liga I, aşa cum ne dorim cu toţii, trebuie să avem încă de pe acum echipă cu valoare de prima ligă. Nu poţi să promovezi şi după aceea să schimbi toată echipa dintr-o dată. În felul acesta nu poţi face faţă, noi ştim pentru că am păţit-o pe pielea noastră. Ori actualii componenţi ai lotului nu îmi dau siguranţa că ar putea să menţină UTA în prima ligă.
Ce criterii ar trebui să îndeplinească un jucător pentru a ajunge la UTA?
În primul rând trebuie să facă faţă în joc, să se integreze în colectiv şi în ideile tactice, pentru că fotbalul nu este un sport individual. Apoi trebuie să aibă foarte bune abilităţi tehnice şi fizice, să treacă de un control medical riguros iar pentru anumite posturi este necesar şi un gabarit corespunzător.
S-au respectat aceste criterii la transferurile din ultimii ani?
Da de unde! Mulţi dintre cei care s-au perindat pe aici ar fi trebuit să dea ei bani ca să vină la UTA şi nu invers. Am luat pe bani grei ciurucurile care nu erau bune la alţii. Cum să ne batem cu CFR Cluj de exemplu, când noi luăm jucătorii pe care ei îi aruncă?! Noi suntem UTA, avem 6 titluri de campioană şi am ajuns să adunăm rebuturile altora?!
Nici pepiniera proprie nu prea ne-a ajutat. De la Panin şi Botiş încoace e cam secetă.
Asta pentru că patronii din fotbalul românesc vor să câştige mult, repede şi necinstit. Să creşti un junior implică multe costuri iar profitul şi beneficiile vin mai târziu. Pe când dacă transferi un anonim de aiurea, acesta semnează un contract foarte mare, în realitate el şi-a dat acceptul verbal pentru o sumă mult mai mică iar diferenţa o reprezintă bani negrii care intră în buzunarul patronului.
Concluzia?
Concluzia e că nu va fi bine până ce acest club nu va fi condus de oameni care pun suflet. UTA trebuie să fie în mâna arădenilor, a celor care suferă pentru ea.
Toţi de la Primărie sunt anti fotbal!
Ca UTA să fie în mâna arădenilor n-ar trebui să aibă un cuvânt de spus şi autorităţile locale?
Evident că da. UTA a dus-o bine atâta timp cât a avut în fruntea oraşului oameni care au iubit-o. Îmi aduc aminte de o întâmplare de acum câţiva zeci de ani, în care personaj principal a fost prim-secretarul de partid de atunci, Baba pe numele său. Cei de la Vagonul erau foarte puternici din punct de vedere politic pentru că aveau un sindicat influent în spate şi făceau presiuni asupra mea să-i dau dezlegarea lui Broşovszky (o tânără speranţă la acea vreme) ca să joace la ei. Reuşiseră să-i convingă şi pe părinţii lui şi veniseră o delegaţie numeroasă în biroul prim-secretarului. Acesta a jucat un teatru de zile mari, asigurându-i că dreptatea e de partea lor şi că se va proceda în consecinţă. Rămaşi singur m-a întrebat: „E bun Broşovszky ăsta?” „Bun tovarăşe!” i-am răspuns. „Atunci repede pe avion şi fuga la federaţie să-i înregistrăm transferul. Rămâne la UTA!”
Acum?
Acum toţi de la Primărie şi din consilii sunt anti fotbal. E inadmisibil să avem atâţia sportivi glorioşi în Arad iar Primăria să nu aibă nici măcar un consilier pe probleme de sport.
Proiectul iniţiat de Suporter Club UTA tocmai asta încearcă să facă, să determine autorităţile locale să-i acorde UTA-ei locul cuvenit în patrimoniul oraşului şi judeţului.
E foarte bună iniţiativa voastră însă nu va fi uşor. În această fază trebuie continuată campania de strângere de semnături, trebuie creată zilnic o presiune publică şi mediatică asupra autorităţilor pentru a aproba acest proiect. Şi mai ales, trebuie să-i aduceţi lângă voi, în centrul imaginii, pe foştii mari jucători ai UTA-ei pentru că ei pot aduce un plus de imagine acestei campanii. Lumea din oraş îi iubeşte şi va veni alături de ei şi de voi.
Dacă nu îl alungau comuniştii pe Baron, UTA era azi o echipă mare
Haideţi să ne luminăm puţin sufletul. Aţi prins vremurile de glorie ale fotbalului arădean. Împărtăşiţi-ne câteva din amintirile dumneavoastră.
În perioada în care am început eu să joc fotbal exista o mare rivalitate în Arad între Amefa şi Gloria. Prima era considerată echipa maghiarilor iar cealaltă a românilor. Vă daţi seama ce meciuri crâncene aveau loc între aceste două echipe. Dar, existau şi altele, mai mici, printre care şi cele la care am activat eu, precum Unirea sau CFR.
UTA?
UTA atunci se năştea. La început sindicatul fabricii se ocupa de echipă, Baronul fiind în comitetul de susţinere al Amefei. Însă după ce în primul meci al existenţei sale, UTA a fost învinsă cu 3-2 de echipa Banatul din Sânicolau Mic, Baronul s-a supărat şi a afirmat că nu va mai îngădui o asemenea umilinţă. A luat echipa în mâinile sale, a adus rapid câţiva internaţionali români şi maghiari şi aşa s-a născut acea echipă invincibilă şi împreună cu ea simbolurile ei, culorile, stadionul...
Haideţi să le luăm pe rând. Circulă o legendă cum că UTA ar fi jucat la început în roşu-albastru.
Era perioada în care de echipă se ocupa sindicatul. Culorile nu aveau importanţă, se cumpăra de pe piaţă ce echipament se găsea. Din momentul în care Baronul s-a implicat personal la echipă, UTA nu a mai jucat decât în alb-roşu, după modelul celor de la Arsenal Londra pe care Baronul îi simpatiza.
Şi stadionul l-a contruit după modelul „Highbury” pe care jucau londonezii.
Da şi nu numai atât. Seminţele de gazon au fost aduse din Anglia şi plantate de specialişti englezi. Mă leagă multe amintiri de acest stadion, am văzut toate meciurile UTA-ei, începând de la primul, cel cu Ciocanul Bucureşti, când UTA a câştigat printr-un gol marcat de Petschovszky. A fost o atmosferă fantastică atunci.
Mai vorbiţi-ne puţin de Baronul Neuman.
Era un gentleman desăvărşit. Ţin minte că jucam la Unirea şi după ce UTA ne-a administrat o severă şi şocantă înfrângere, la un scor fluviu (noi pierdeam greu şi doar la scoruri strânse), Baronul a intrat în vestiar şi ne-a spus: „Băieţi, nu fiţi supăraţi, v-a bătut o echipă cu mulţi internaţionali care o să ajungă campioana României!” În plus, ne-a lăsat şi un rând de echipament din acela roş-albastru, de care ne-am folosit vreo 10 ani după aceea. Păcat că a fost alungat în 1948 de comunişti. Dacă nu l-ar fi alungat, UTA era azi o echipă mare.
Şi totuşi, UTA a avut performanţe şi mai târziu
Da, pentru că era susţinută de oraş şi de fabrică. De exemplu, fiecărui muncitor de la UTA i se trăgeau automat 10% din salariu pentru echipa de fotbal. Şi gândiţi-vă că vorbim de un număr de 10-12.000 de muncitori.
Care au fost cauzele declinului de la sfârşitul anilor 70?
UTA avea o echipă de mari valori dar foarte îmbătrânită. Procesul de întinerire treptată nu s-a făcut, iar când Domide, Broşovszky şi ceilalţi n-au mai putut ţine pasul, echipa s-a prăbuşit.
Fotbalul e viaţa mea!
Ne apropiem de finalul dialogului nostru. Şi totuşi, nu am lămurit pe deplin problema secretului care stă în spatele carierei dumneavoastră.
Probabil că tot ce am realizat se datorează faptului că de când eram copil pentru mine nu a existat decât fotbalul. Ţin minte că eram mic, şi ca să-mi perfecţionez lovitura de cap atârnasem de creanga unui copac din curtea casei o minge de cârpe şi încercam să o lovesc cât mai corect. Mă sculam dimineaţa la 6 să fac asta pentru a nu fi văzut de nimeni. Asta până într-o dimineaţă când m-a surprins mama care văzând ce făceam s-a speriat crezând că nu sunt sănătos la cap. Aşa a fost şi mai departe. Fotbalul e viaţa mea. M-au lăsat 3 neveste din cauza asta. Plecam de acasă dimineaţa la 8 şi mă întorceam seara târziu. Am rămas cu o bibliotecă în care am 150 de volume numai despre fotbal pe care nu ştiu cui o să le las. N-am urmaşi care să fi moştenit microbul fotbalului. De fapt, din toata familia mea, sunt singurul care am făcut sport.
Vă mulţumim pentru onoarea de a ne fi acordat acest interviu şi dacă aveţi un cuvânt de încheiere...
Am o mare durere pe care o să o spun mereu: aceea că noi, cei care am adus glorie UTA-ei şi Aradului nu suntem băgaţi în seamă nici de club şi nici de Primărie. Cred că experienţa noastră ar fi fost utilă.
REDUTA, nr. 4