Forum Oficial al UTA Arad

Hermann Farkas (Old fan)

Domnul Hermann Farkas este unul dintre fericiţii suporteri ai UTA-ei care au avut norocul de a urmări echipa încă de la înfiinţarea ei, în 1945. A plecat din ţară în 1974, fugind de ororile sistemului politic din acea perioadă. În prezent este pensionar şi trăieşte în Budapesta. Este cunoscut suporterilor mai tineri ca „Old fan” – pseudonimul pe care îl foloseşte pe forumul UTA-ei. Rubrica de faţă începe cu povestea lui, urmînd ca în numerele viitoare alţi suporteri ai UTA-ei să îşi spună poveştile şi să îşi depene amintirile.

- Pentru început v-am ruga să ne faceţi o prezentare a dvs, pentru cei care încă nu vă cunosc de pe forumul UTA-ei.

- Aproape jumatate din viaţă mi-am petrecut-o la Arad, însă toată viaţa mea m-am simţit aradean. La vîrsta de 16 ani am devenit conducătorul bibliotecii de copii şi tineret, instituţie care fusese proaspăt înfiinţată în Arad şi în alte cîteva oraşe mai mari. În acea perioadă am organizat două concursuri de poveşti la care au participat toţi şcolarii claselor 1-7 (printre ei e foarte probabil să fi fost şi bunicii sau părinţii voştri) şi care au dus faima noastră în toată ţara. Apoi, terminînd Dreptul la Cluj, am plecat pentru cîţiva ani din Arad, dar eram prezent totuşi la sfîrşit de săptămînă la meciurile UTA-ei . Ultimul meu loc de munca în România a fost la CEC Arad ca şi consilier juridic şef. De acolo am plecat să fiu slugă în Austria. Am terminat din nou Dreptul la Facultatea din Viena unde am făcut şi doctoratul. A urmat cariera, treaptă cu treaptă, pînă ce am ajuns directorul biroului de coordonare a afacerilor din Europa răsăriteană la Bank Austria. Am revenit în 1990 în Arad, pentru cîteva zile, ca reprezentant al băncii. Atunci am vizitat toate locurile de care mi-a fost dor. A fost ca revenirea unui cosmonaut pe pămîntul natal.
Acum sînt pensionar şi locuiesc în Budapesta, deşi sînt cetăţean austriac. Totuşi mă mai îndeletnicesc, împreună cu multe sute de consultanţi, cu problemele de armonizare a normelor juridice din ţările care vor să intre în UE cu normele de drept european.

- Cînd şi cum aţi devenit suporter al UTA-ei?

- Eu sunt suporterul echipei roş-albe de la înfiinţarea ei. Am putut urmări prima echipă, care a devenit apoi legendară, pe cînd încă juca pe arena Gloria, construirea stadionului ITA încheindu-se mai tarziu ... şi rămîn suporter al echipei pînă la moarte. Ea însoţeşte firesc viaţa mea, ca o rudă sau ca un prieten.

- Ne puteţi povesti cîteva momente fericite şi cîteva momente triste din viaţa dvs. de suporter?

- Desigur, momentul cel mai fericit rămîne adunarea noastră, a suporterilor, în faţa Hotelului Astoria (acum Continental) după meciul din Cupa Campionilor cu Feyenoord, pe atunci cîştigătoarea cupei precedente şi pe care UTA a eliminat-o. După declaraţiile acide ale răposatului Happel - antrenorul vestit al olandezilor – date înainte de meci, se striga acum din sute de guri: Happel, Happel, ha! ha! ha!
Cel mai trist moment l-am trăit deja în emigraţie, cînd echipa noastră, după un joc cu Buzăul, a retrogradat din prima divizie. Am aflat vestea prin telefon. În aceea seara am plîns. Era plînsul celui care pe lîngă dorul de ţară avea şi dorul după echipa sa.

- Ce fel de echipa era ITA în comparaţie cu echipele româneşti din acea perioadă?

- ITA, în comparaţie cu celelate echipe româneşti, reprezenta modelul occidental. Jucătorii erau de clasă, conducerea unită în jurul baronului ştia să asigure condiţiile materiale, antrenorii propovăduiau tactici moderne pentru acea perioadă iar jucătorii aveau ţinută de profesionişti, care, cu mici excepţii, aveau o viaţă familială exemplară, erau de modestia omului care se impune prin altceva decît scandaluri.

- Cum era percepută ITA de suporterii arădeni şi de comunitatea locală?

- Cert este că ITA era percepută ca echipa întregului oraş, chiar dacă mai exista şi rivalitatea cu Amefa - mai tîrziu Vagonul - dar această rivalitate nu depăşea întrecerile dintre fraţi. Aradul era vestit şi prin ITA-UTA. Cetăţenii de aici se identificau cu soarta ei la fel cum şi străinii identificau oraşul de multe ori prin echipa ITA-ei. Comunitatea locală prindea curaj prin isprăvile echipei de fotbal. De la cel mai mic pînă la cel mai bărtîn, fiecare ştia cînd joacă echipa acasă şi cînd nu. Programul în familie se întocmea în concordanţă cu meciurile UTA-ei. Mai mult de 15% din populaţie asista la un meci mai atractiv!

- Ce ştiţi despre actuala echipă a UTA-ei sau de parcursul echipei din ultimii ani şi cum comentaţi acest parcurs?

- Urmăresc soarta echipei atît la televizor, unde văd uneori meciurile ei, dar mai ales prin internet şi citirea ziarelor sportive şi locale. Regret foarte mult că echipa a părăsit tradiţiile sale cele mai valoroase, care permiteau implantarea sistematică a juniorilor proprii în echipă. Lipseşte patriotismul local, siguranţa că un jucător, dacă are condiţii cît de cît corespunzătoare, rămîne la echipa care l-a crescut, la familia din locul natal. Nu suntem pe un drum bun. Copiem strategiile de racolare şi promovare de la echipe fără tradiţie, care însă au o mai mare putere financiară. Lor li se potriveşte businness-ul, noi ar trebui să răspundem prin întărirea valorilor morale şi iubirea locului de baştină.

- Ce vă doriţi pentru UTA din prezent?

- Doresc ca UTA să folosească timpul acesta pentru o adevarată înviere. Un accent mare pe descoperirea talentelor din oraş şi din regiune, infiinţarea sau, dacă este înfiinţată deja, întărirea unei academii de fotbal UTA, unde să fie încadraţi copii de la vîrsta de 10 ani, urmărind şcolarizarea lor, instruindu-i sistematic în fotbal şi întărind condiţiile de antrenare şi cultivare a aptitudinilor descoperite de mulţi cunoscători de fotbal, antrenori şi instructori, profesori de sport, suporteri cu ochi ageri.
Prin organizarea academiei şi buna sa funcţionare putem spera într-un viitor sigur şi fondat al echipei. Pînă atunci să rămînă echipa de adulţi în actualitate. Linişte internă, organizare realistă, colaborarea celor competenţi, ţeluri realiste şi formarea echipei în acest scop fără multe cheltuieli şi visuri.

- Cum găsiţi Aradul din prezent în comparaţie cu Aradul din perioada în care aţi locuit dvs. in el?

- Aradul de astăzi se deosebeşte de oraşul patricienilor din anii mei de tinerete. Este un oraş clocotitor, la graniţa unor regiuni cu profile economice diferite, din care sper să tragă foloasele economice. Este un oraş altfel structurat, care cere o altă organizare. Sper că se găsesc oameni competenti pentru a exploata posibilităţiile şi pentru a găsi intern resursele pentru prosperarea oraşului, aşa cum au găsit în toate regimurile politice predecesorii lor.

Rogerius L.R.
REDUTA, nr. 1

Matei Mîndra este cel mai mare colecţionar de suveniruri ale meciurilor UTA-ei

În peste trei decenii a reuşit să adune în colecţia sa 12.000 de piese din sportul arădean, dar şi din fotbalul naţional şi nu numai.

Puţini ar crede că un agricultor din Drauţ (Târnova), care vinde roşii în piaţa „Fortuna”, deţine o comoară extrem de preţioasă pentru Arad. Bucăţică cu bucăţică, Matei încearcă de peste 30 de ani să reconstituie şi să păstreze sub formă de programe de meci, bilete, insigne, fanioane, cărţi, fotografii... istoria Clubului UTA.
Este vorba despre unul dintre cei 5-6 mari colecţionari ai Aradului, a căror pasiune va reuşi cândva să le dezvăluie celor interesaţi parcursul unei legende, cu dovezi concrete.
La 14 ani a făcut primul pas, primul contact cu echipa Uzinelor Textile Arad, la un meci din sezonul 1975-1976. Oaspetele de atunci a fost Olimpia Satu-Mare, într-un meci pe care UTA l-a pierdut cu 2-3. A venit neînsoţit la stadion, iar când spectatorii au început să se îndrepte către ieşire, a adunat programele pe care le-a găsit pe scaune. De atunci face acelaşi lucru, numai că şi-a diversificat aria de interes: în colecţia care a ajuns să cuprindă 12.000 de piese, sunt vizate şi alte echipe româneşti şi chiar naţionala.
„Mi-a plăcut fotbalul tot timpul. Am început să strâng programe de meci, după care, la 20 de ani, am început să fac schimburi cu alţi colecţionari din ţară, pentru că deja aveam dubluri şi tripluri. Am ajuns să deţin 3.000 de programe în colecţia mea de 12.000 de piese. De la 800 de meciuri ale UTA-ei am programe, 600 în original, restul xeroxate”, ne dezvăluie cu mândrie părintească Matei, care speră ca într-o zi strădania sa să capete un sens, când UTA-ei i se va dedica un muzeu. „Nu contează atât numărul de programe, cât vechimea, raritatea, competiţia, celebritatea echipelor. Astea dau valoare oricărei piese. Un program UTA-Feyenoord face cât o sută. Dar cel pe care-l consider cel mai important, cel mai valoros din colecţia mea, este România-Uruguay din 1966, cu autografe complete. Nu ştiu să-l mai aibă cineva în ţară. O singură dată a venit echipa Uruguayului, campioană mondială de două ori, în România."
După zeci de ani, Mîndra Matei Ioan a devenit un colecţionar experimentat, care are legături cu „colegi” din toată ţara, din Europa şi chiar din America de Sud. Recent a trimis unui rus din Sankt Petersburg un program Villarreal-Zenit St. Petersburg, printr-o cunoştinţă. A descoperit şi „binefacerile” internetului: are ocazia să vadă fotografii cu obiectele celorlalţi şi negociază pentru ele.
În fiecare an arădeanul participă la târguri speciale organizate la Petroşani, Braşov, Oradea, Timişoara, aici la Arad, sau aşa cum s-a întâmplat în acest an, la Deva. Datorită relaţiilor pe care le are în toată ţara, a descoperit simpatizanţi ai UTA-ei chiar şi în Ploieşti, Bucureşti şi Slatina.
Cel mai vechi program de meci din colecţia lui Matei provine de la un meci disputat între Liga de Nord şi Liga de Vest în 1933, în Ardeal. Pe atunci juca şi Coloman Braun, vestitul antrenor arădean, primul din România care a absolvit o şcoală de antrenori (actul doveditor se află tot în Arad: carnetul de antrenor cu numărul 1).
Dacă la insigne Flavius Domide e net câştigător (îi lipsesc doar două din colecţie pentru ca aceasta să fie completă), „la suveniruri de joc nu mă bate nimeni”, declară Matei.
Cel mai trist moment din viaţa sa de suporter a avut loc în 1979, când „am căzut în B după meciul cu Gloria Buzău. Toată lumea de pe stadion a fost foarte supărată atunci”, îşi aminteşte. În ceea ce priveşte cele mai frumoase meciuri, este vorba de anul „1977 sau 1978. Atunci am bătut-o pe Steaua cu 5-0 şi pe Craiova cu 4-0. Nu a fost prima dată când am bătut-o pe Steaua la un asemenea scor. ITA a câştigat în faţa ei cu 7-1 şi 6-0 într-un singur sezon”. Pe atunci spectatorii veneau la stadion cu talanga şi toba, aşa se creea atmosfera. Printre preferaţii săi, cei mai bine „clasaţi” sunt Flavius Domide şi Ladislau Broşovschi, fundaş lateral care a ajuns golgheterul echipei (o sută de goluri marcate).
Deşi îşi dedică mare parte din timp şi bani pasiunii sale de-o viaţă, familia nu-i reproşează asta, pentru că şi ceilalţi membri sunt microbişti, chiar şi soţia.
La un moment dat cineva i-a oferit 10.000 de euro pentru întreaga colecţie, dar Matei a considerat că este o sumă mult prea mică pentru a se despărţi de ceva atât de... personal. Ritmul său zilnic este dat de această activitate care i-a intrat în reflex pe nesimţite. „Dacă aş fi dat-o, o făceam fără echipele din Arad şi naţionala”, menţionează Matei.
A existat totuşi un moment esenţial pentru el, care l-a determinat ca timp de aproape patru decenii să se dedice colectării acestor materiale : în 1979 a avut ocazia să vadă în almanahul „Sportul” casa-muzeu a lui Coloman Braun. Acest lucru l-a impresionat într-o asemenea măsură, încât a decis să realizeze cu multă răbdare acelaşi lucru.
„Pentru ce am strâns atâtea materiale? Pentru că vreau să vadă şi ceilalţi cine a fost UTA. Nu le ţin pentru mine. Cine vrea să copieze ceva, îi dau cu mare plăcere. Nu sunt ca alţi colecţionari, eu vreau să popularizez istoria UTA-ei, pentru că doar până în 1970 a cunoscut gloria. Dacă reuşesc să ajut Asociaţia Suporter Club UTA în vreun fel, consider că această colecţie şi-a atins scopul”.
Referitor la problema financiară cu care se confruntă UTA, Matei este rezervat: „UTA este unul dintre primele branduri ale Aradului. Dacă Mioveni a ajuns în prima ligă, cu 20.000 de locuitori şi cea mai mare pondere de populaţie feminină... Din păcate cei ce pot să finanţeze UTA nu au niciun interes să o facă, iar cei ce vor, nu pot. Suporterul nu poate susţine financiar o echipă. Un investitor trebuie să-şi dea seama că are acum ocazia să pună mâna pe o echipă atât de titrată ca şi UTA”.

REDUTA, nr 2
http://www.observator.info/sport-2/matei...ria-uta-ei

REDUTA, nr 3

Alexandru Draghici a plecat la 7 dimineata din Bucuresti pentru a ajunge in Arad la meciul din seara asta.

Cu durere in suflet anunt ca Alexandru Draghici, membru de onoare al Suporter Club UTA s-a stins din viata la Koln (Germania) la varsta de 45 de ani. Sunt inca socat dupa vestea pe care mi-a dat-o fiica lui si cu greu imi gasesc cuvintele. Prietenia acestui mare om si mare utist a fost un adevarat privilegiu pentru mine. A iubit enorm UTA, desi s-a nascut si a trait in Bucuresti, fara sa fi avut rude sau alte legaturi in Arad. L-am intalnit pentru prima oara acum aproape 7 ani intr-un meci jucat de UTA pe Ghencea, iar in octombrie 2008 ne-a acordat un interviu pentru rubrica "suporterul lunii" din revista REDUTA, interviu pe care l-am si postat pe acest topic la vremea respectiva. A fost mereu alaturi de UTA si de asociatia Suporter Club UTA, iar visul sau era sa devina actionar la UTA intr-un viitor SA. Postez mai jos cateva fragmente din interviul de care aminteam impreuna cu cateva poze. Dumnezeu sa te odihneasca, Alexandru! Nu te vom uita niciodata!

„Aveam 7 ani, iubeam fotbalul de mic şi într-o zi am urmărit la televizor, în direct, a doua repriză a întâlnirii dintre UTA si Vitória Setúbal. UTA a câştigat acel meci cu 3-0 şi s-a calificat în turul următor al Cupei UEFA, dar pe mine m-a impresionat cel mai mult un amănunt. După ce a înscris al treilea gol, Domide a luat mingea din plasă, a alergat cu ea în mână şi a aşezat-o la mijlocul terenului. Acest lucru m-a impresionat foarte mult şi din acea zi m-a interesat UTA. A doua zi am cumpărat ziarul şi am văzut că echipa din Arad era pe primul loc în clasamentul intern. M-am bucurat şi mai mult şi în acea zi am decis că UTA e echipa mea”

„Când creşti într-un grup de copii de aceeaşi vârstă cu tine, care ţin fiecare cu echipe mari ale campionatului, din momentul în care ţi-ai ales echipa preferată, nu mai poţi da înapoi. Am urmat Liceul German şi toţi colegii cunoşteau pasiunea mea pentru UTA. Am avut chiar câţiva colegi din anii mai mari care ţineau şi ei cu UTA. Când o echipă are performanţe, îşi poate face mai uşor suporteri în rândul celor care «deschid ochii» în fotbal şi la primul contact cu această echipă îşi spun: «asta e echipa mea!». A doua categorie de suporteri sunt cei care trec dintr-o parte în alta, alegându-şi echipa preferată în funcţie de rezultate. Exemplul cel mai potrivit e Steaua de astăzi. Dacă mergi în Moldova, auzi doar de Steaua, dar din păcate şi în Arad există mulţi suporteri ai echipei roş-albastre”

„Am fost pe multe stadioane din ţară şi pe toate din Bucureşti, dar niciunde nu am văzut un public ca la Arad. În primul rând m-a impresionat faptul că se aplaudă. Se aplaudă faze încheiate cu şut la poartă, intervenţiile la sacrificiu, se aplaudă chiar şi jocul bun al echipelor adverse în unele momente. Aşa ceva nu vezi în altă parte şi fotbalul jucat în prezenţa unui asemenea public îţi dă impresia de fotbal civilizat, de fotbal-teatru”.

„Nu am reuşit să ajung la barajul de la Alba Iulia şi am suferit cumplit lângă aparatul de radio pentru că echipa nu şi-a dorit promovarea şi a pierdut acel meci. S-a ratat o şansă unică pentru că UTA avea o echipă tânără şi frumoasă. În 1979, când UTA a retrogradat pentru prima oară am plâns cu radio-ul în mână. Plângea şi crainicul, nimănui nu-i venea să creadă că UTA retrogradează”.

„Când trec prin Otopeni şi văd că un sat cu aeroport are echipă de Liga I, mă doare. Doare să vezi că Vasluiul şi Urziceniul joacă în Cupa UEFA. Aradul e un oraş puternic, are tradiţie fotbalistică, are suporteri minunaţi, dar nu are autorităţile locale lângă echipă şi îi lipsesc investitorii. E greu de explicat acest lucru”

„Orice club serios îşi apreciază foştii jucători şi le oferă funcţii în cadrul clubului pentru că ei pot să transmită tradiţia şi valorile echipei. Din păcate, la noi nu a rămas niciunul dintre cei care s-au perindat în aceşti ani”

„Nu sunt adeptul echipei a doua, e un blocaj al fotbalului pentru că ele au în componenţă oameni fără niciun ţel, oameni care joacă pentru «nimic». Dacă există o finanţare la UTA, m-aş bucura să cred că UTA nu va fi satelitul nimănui. E trist totuşi că s-a ajuns la situaţia în care unii suporteri nu îşi mai pun problema că UTA poate deveni satelitul altcuiva. Mie mi-ar fi greu să înghit chiar orice finanţator la UTA. Mi-ar fi greu să accept un reprezentat al lui Gigi Becali sau al lui Vasile Turcu; Probabil unii nici n-ar mai veni la stadion. Acestea nu sunt soluţii, mai bine cădem în C sau în D decât să devenim un Otopeni sau Mioveni”.

„Cel mai bun lucru care i s-a întâmplat UTA-ei în ultima vreme este faptul că sigla şi culorile le aparţin suporterilor. Ei pot asigura continuitatea acestui club mult încercat. Sper că voi apuca să văd pe viu cum un jucător al Bătrânei Doamne va repeta gestul făcut de Domide acum aproape 40 de ani într-o cupă europeană. Pentru asta sunt în seara asta aici, asta sperăm toţi cei care am rămas alături de UTA”.



octombrie 2008, dupa meci la Old Lady's Pub


in peluza la UTA-ACU, sezon 2008-2009


alaturi de fiica sa Oana la meciul Ariesul Turda-UTA, sezon 2009-2010

L-am cunoscut pe Alexandru Draghici, fiind colegi la Liceul German din Bucuresti, el fiind ceva mai mic. M-a bucurat sa citesc ca isi aminteste ca in Liceul German erau colegi mai mari care tineau cu UTA. Asa este, cred ca eram vreo 3 in total plus un simpatizant. Vestea trecerii lui in nefiinta m-a socat in egala masura.
Sper ca, macar in memoria acestui Suporter Special al UTA-ei nascut in Bucuresti, noi, "miticii" , dupa cum ne jignesc multi dintre cei ce posteaza pe acest forum, sa nu mai fim luati in balon de unii care nici nu se nascusera inca pe vremea cand, prin '70, contemporani fiind cu echipa de aur a UTA-ei, nu ratam nici un meci in capitala (ca astea erau posibilitatile noastre la vremea respectiva...) pentru a-i vedea pe idolii copilariei nostre: Domide, Sima, Axente, Brosovschi etc

in aceste momente,crede-ma nu mai conteaza nimic..dat fiind faptul ca probabil,in raport cu alti useri de pe forum sunt un copil..si in plus ca nu l-am cunoscut pe omul Alexandru Draghici,dar cu toate acestea,nu pot sa nu sufar intr-un mod mai aparte,pentru a trecut dincolo..unul dintre "noi"!putina lumea se poate mandri cu dragostea pentru o echipa,cu atat mai mult cu cat sentimentele si trairile sunt legate de o echipa care este la sute de kilometri de locul in care te-ai nascut..asadar, suporterutabuc,crede-ma cand iti spun ca toti suntem oameni..si "mitici" exista si in Arad,cum de asemenea exista si in Bucuresti,diferenta intre mitici o face iubirea pentru o echipa..in cazul de fata UTA...

Daca la meciul UTA-Setubal avea 7 ani (s-a jucat in sezonul 71-72,parca),Dl Draghici avea (are) 1n jur de 45 ani. Pacat ca a murit.Despre bucuresteni pot spune ca multi au iubit UTA. Eu am prins si meciuri pe "Republicii" erau suporteri in galerie in jur 20-30 constanti.Cind Dl Cibi Braun venea in tribuna era nebunie sa stai pe aproape;intre 975-978 lucrand in Moldova la Bucuresti,Bacau,Galati,Iasi, nu lipseam.Intre 82-86 am stat in Bucuresti (specializarea) si atunci chiar n-am pierdut nimic din ce a jucat UTAla Bucuresti,Pitesti,Ploiesti.UTA era intotdeauna apreciata la Bucuresti,chit ca ne furau,de cum apaream in Gara de Nord. Dar fie ca era generatia Chivu,Metcas,Bakos,Comisar,fie marea echipa a lui Domide @Co,sau cei ce au urmat, UTA era UTA,adica ceva special. Cam ca si UTA erau respectate si Petrolul,Argesul (in era Dobrin) si mai tarziu Craiova, dar la fel erau,la fel de furate,in special cu arbitrii.De aia eu nu suport sa aud de echipele din Bucuresti,fac alergie si acum la ele (exceptie Progresul,care a murit).Multi de atunci au ramas suporteri fideli. Sa ne bucuram ca inca mai exista,ca au ramas la fel de fideli.Ii salut,cu respect pe toti,si mi-ar place sa-i invitam la primul meci, din nou, in prima divizie. Cind o fi. Salutari !
PS. Dar la fel de speciali sint si altii :un domn profesor din Deva ,care vine la meciuri ,la Arad,dar si pe linga Deva,un profesor de canto din Cluj,aradean la origine,mare utist,suceveanul nostru,am un oradean care ma suna de vreo 2 ori pe saptamana,dar si timisoreni-cunosc un fost jucator polist,infocat utist-si multi anonimi nestiuti. Cinste lor !

(12-03-2010 01:41 PM)Leret Wrote: [ -> ]...Intre 82-86 am stat in Bucuresti (specializarea) si atunci chiar n-am pierdut nimic din ce a jucat UTAla Bucuresti,Pitesti,Ploiesti. ...

Probabil in editia 1981-1982, ca in rest am jucat doar in div. B

LA fel in spune si taicamio care a fost student la Bucuresti (1965-1970) . A avut multi colegi care tineau cu UTA !
Pentru cei care erau stelisti,rapidisti,dinamovisti se stia cand vine UTA la Bucuresti face prapad!
Vremuri frumoase!
Pacat ca ramanem din ce in ce mai putini !
Dumnezeu sa-l odihneasca pe Alexandru!

Astazi la ora 17,30 in incinta stadionului UTA, la intrarea principala, suporterii UTA-ei isi pot lua un ultim ramas bun de la Alexandru Draghici. Trupul neinsufletit al acestuia va poposi pentru scurt timp in Arad, la stadionul UTA, ocazie cu care se va oficia si o ceremonie religioasa.
Odihneste-te in pace, Alexandru!