Forum Oficial al UTA Arad

In judet si mai ales in municipiu exista capodopere arhitecturale, monumente simbol ale Aradului pe care le cunoastem prea putin. Aici se vor posta articole, pareri, impresii despre istoria acestor edificii de la constructie pana in prezent, despre rolul lor in dezvoltarea social-culturala a urbei si nu in ultimul rand despre artizanii lor - aradenii dedicati trup si suflet acestui oras.


„Moise Nicoară” - emblemă a învăţământului liceal arădean


În apropierea Pieţei “Avram Iancu„, pe Bulevardul Dragalina, se înalţă clădirea Liceului „Moise Nicoară”, cea mai reprezentativă clădire a învăţământului liceal din oraşul şi judeţul nostru.
Începuturile Liceului “Moise Nicoară„ coincid cu cele ale primei şcoli elementare din Arad, înfiinţată în 1707 de călugărul de origine bavareză Camil Noffrich. Şcoala s-a dezvoltat an de an, în 1745 devenind gimnaziu, iar 15 ani mai târziu Gimnaziu Regal. Acesta funcţiona în încăperile modeste ale unei improvizate şcoli primare. În condiţiile în care populaţia şcolară creştea, se impunea constituirea unei noi clădiri de studiu. Folosind pentru început o parte dintre fondurile Fundaţiei “Margareta Bibits„, la care s-a adăugat apoi o contribuţie a Statului, s-a construit între anii 1869-1873 actualul edificiu şcolar care în secolul XIX s-a transformat în liceu.

Această prestigioasă instituţie de învăţământ poartă numele unui mare patriot şi militant român: Moise Nicoară (1784-1861). S-a născut la Jula, a studiat la Oradea, Arad, Pojon (Bratislava) şi Viena, situându-se încă de tânăr în primele rânduri ale tribunilor ardeleni şi bănăţeni în lupta pentru revendicări naţionale. Unul dintre idealurile majore ale lui Moise Nicoară era instaurarea ierarhiei româneşti în Transilvania. A fost (alături de Ţichindeal) întemeieto- rul Preparandiei din Arad (1812), prima şcoală pentru învăţători din Transilvania. În conflict cu autorităţile, s-a văzut nevoit să treacă în Ţara Românească, unde a ajuns profesor la Bucureşti.
Cultura şi învăţământul cunosc o dezvoltare deosebită în Aradul ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea şi prima din secolul XX. Este perioada când în oraş au fost ridicate o serie de clădiri care în zilele noastre adăpostesc şcoli ce reprezintă o mândrie pentru fiecare arădean.

După revoluţia de la 1848, şcolile arădene se dezvoltă ca urmare a numărului de elevi din ce în ce mai mare. Conscripţia din 1851, prima după revoluţie, înregistrează următoarea situaţie şcolară: în Arad se aflau 145 elevi conduşi de trei învăţători, în Gai se aflau 24 elevi, iar în Micălaca 40. Lupta pentru predarea limbii române a fost înteţită, iar în august 1860, comunitatea românească din Arad condusă de vajnicul luptător Ion Arcosi din generaţia lui Moise Nicoară, a cerut înfiinţarea unei catedre de limba română la Gimnaziul din Arad, fiindcă „ştiinţa limbii materne asigură formarea tineretului în spiritul istoriei şi valorilor naţionale”.
Clădirea Liceului „Moise Nicoară”, realizată în stil neoclasic, a fost construită în perioada anilor 1869-1873, după planurile arhitectului Diescher, originar din Pesta. Pentru această construcţie au fost folosite fondurile Fundaţiei “Bibits„, liceul fiind construit pe terenul ce-a aparţinut vechii biserici ortodoxe româneşti a Aradului, care fusese bombardată în anul 1848.

Întregul ansamblu arhitectonic este bogat ornamentat cu elemente renascentiste, care îi dau clădirii o atmosferă deosebită. Pe faţada principală, corpul central este încununat cu un grup sculptural „Alma Mater”, simbol al învăţământului şi culturii. Intrarea principală în clădire impresionează prin dimensiunile sale.
Coloanele sobre din interior, scările de marmură roşie de Moneasa şi coridoarele largi conferă interiorului monumentalitate, echilibru şi armonie clasică. Acest ansamblu este întregit de o splendidă sală pentru festivităţi. Lucrările de restaurare făcute de fraţii Milltaler acum peste 20 de ani au redat sălii forma iniţială din momentul inaugurării clădirii. Sălile de clasă sunt deosebit de spaţioase, în comparaţie cu alte clădiri şcolare din municipiul nostru. Liceul are şi o impresionantă sală de sport. Pe băncile acestui liceu au învăţat figuri marcante ale ştiinţei şi culturii româneşti cum au fost: academicianul Caius Iacob, scriitorii Ioan Slavici, Titus Popovici şi alţii. Ansamblul liceului este întregit, în faţa sa, de o bază sportivă.

Învăţământul liceal românesc fusese inexistent până la Unire; În anul şcolar 1919-1920, Liceul „Moise Nicoară” şi-a început activitatea în primul său an de funcţionare, având parte de elevi talentaţi, aşa cum au fost: Aurel Avramescu (primul academician român care a acoperit domeniile telecomunicaţiilor), Caius Iacob (considerat părintele şcolii româneşti de mecanică; Institutul de matematică aplicată din Bucureşti îi poartă numele), Tiberiu Popovici (matematician, fondatorul Şcolii de Informatică din Cluj), Valeriu Novacu (fizician, membru corespondent al Academiei Române), Deheleanu Petru (teolog marcant), Ştefan Augustin Doinaş (poet, eseist, traducător, academician) şi alţii. Unii dintre ei s-au afirmat şi în afara graniţelor ţării, cel mai cunoscut fiind dramaturgul Ioan Omescu. A absolvit Liceul „Moise Nicoară” cu media maximă, numele său fiind înscris pe placa de marmură a aşezământului.
Dintre elevii şi profesorii liceului s-au afirmat şi spirite democratice şi anticomuniste: Sabin Manuila - unul dintre creatorii statisticii româneşti, Ion Scrima – doctor în literatura română, decedat în urma chinurilor suferite în inchisorile comuniste, profesorul Constantin Teodorescu, Ilarion Felea – unul dintre marii teologi ai ţării, decedat în 1961 în temniţa de la Aiud.
http://www.observator.info

Palatul Cenad, una dintre cele mai impozante clădiri ale Aradului


Potrivit Listei monumentelor istorice, întocmită de Ministerul Culturii şi Cultelor din România, în municipiul Arad sunt foarte multe clădiri de patrimoniu, care au un regim special de întreţinere şi exploatare. Dintre sutele de clădiri clasate ca fiind monumente istorice în municipiul Arad, numai pe Bulevardul Revoluţiei sunt 24. Unele dintre ele au fost - şi sunt şi astăzi - case de locuit, în timp ce altele sunt foste palate în care au funcţionat instituţii de interes public, sau au fost reşedinţe private.
Jumatătea secolului al XIX-lea marchează, alături de construirea căii ferate, şi amenajarea bulevardului central şi a celorlalte artere, unde în perioada 1867-1914 se construiesc Primăria, Palatul Cenad, Palatul Cultural, Tribunalul, Teatrul. O explicaţie a acestui boom economic o reprezintă şi dezvoltarea fără precedent a breslelor. Palatul Cenad (Bulevardul Revolutiei nr.73), unul dintre imobilele cele mai impunătoare ale municipiului, a fost construit de societatea de cale ferată Arad-Cenad, după planurile arhitectului Jivaszek, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Clădirea face parte din ansamblul urbanistic al pieţei Primăriei şi este reprezentativă pentru arhitectura eclectică, bogat ornamentată în stil clasic şi renascentist.

Palatul Cenad a fost iniţial sediul Societăţii de cale ferată Arad - Cenad, dat în folosinţă în anul 1887, remarcându-se prin acoperişul prevăzut cu interesante turnuri a căror ornamentaţie oglindeşte specificul arhitecturii arădene de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Clădirea prezintă elemente decorative care îi trădează menirea ca funcţionalitate, este vorba în special despre Mercur, zeul comerţului, a cărui figură este reprezentată pe frontispiciul clădirii.
Monument istoric şi de arhitectură, astăzi adăpostind locuinţe şi birouri, este şi el afectat de trecerea anilor, ca întreg centrul istoric al Aradului.
După Revoluţie, mare parte dintre spaţiile de la parterul Palatului Cenad au fost acordate partidelor, parlamentarilor şi asociaţiilor, ca sedii. În 1994 a trecut, împreună cu vecinul său de piaţă, Palatul Administrativ, în proprietatea statului român şi în administrarea Prefecturii. Prefectura nu putea, nici legal, nici financiar să adininistreze cele două palate. Statutul juridic al palatului a creat, de-a lungul timpului, mari probleme. Prefectura a solicitat la un moment dat evacuarea chiriaşilor După emiterea unei Hotărâri Guvernamentale, se pare că aceste spaţii au trecut în administrarea Regiei Protocolului de stat. În momentul de faţă, Primăria deţine şi ea spaţii în Palatul Cenad, aici oficiindu-se căsătoriile civile.
De multe ori observăm în centrul oraşului magazine respingătoare, din cauza faptului că nu se armonizează cu arhitectura monumentelor istorice. Agenţii economici şi proprietarii trebuie să înceteze în a mai interveni cu lucrări de construcţii asupra clădirilor, doar dacă acestea sunt în concordanţă cu stilul arhitectonic.

Străinii care trec prin Arad sunt impresionaţi şi acum de frumuseţea Aradului istoric. Centrul Aradului, cu o identitate proprie, reprezintă un bun al oraşului şi al ţării, de aceea trebuie luptat pentru a-l ţine viu şi neatins de vremuri.
http://www.observator.info/cutenews/arhi...m=&ucat=3&

Din istoria Aradului, astăzi Palatul Administrativ Unul dintre cele mai importante puncte de atracţie ale Aradului este, fără îndoială, zona de la kilometrul zero, unde se află Palatul Administrativ al oraşului. Dar să urmărim, în linii mari, povestea construirii Primăriei.

Începând cu anul 1687, Aradul intrase sub stăpânire habsburgică, iar după aproape 150 de ani, în 1834, capătă în sfârşit statutul de „oraş liber regesc” din partea coroanei de la Viena, obţinându-şi astfel libertatea economică.
În secolul al XVIII-lea, Piaţa “Avram Iancu„ se conturase deja urbanistic, devenind în secolul XIX centrul oraşului, postura în care rămâne până în momentul construirii noii primării, iar centrul Aradului se mută în actuala Piaţă a Primăriei.
Ajunşi aproape de jumătatea secolului al XIX-lea, edilii vremii încep să se gândească la construirea unei noi primării, pe măsura unui oraş în plină dezvoltare. A fost stabilit chiar şi amplasamentul ei, pe locul casei perceptorale de pe latura vestica a Pieţei “Avram Iancu„, casă ce urma să fie cumpărată de oraş, demolată, iar pe locul ei să fie ridicată noua primărie. Proiectul nu s-a realizat, ca urmare a cumpărării casei perceptorale de la vistierie, de către cetăţeanul Mahler Francisc (1841), contra sumei de 31.661 florini. În urma demolării imobilului, Mahler Ferencz a construit pe cheltuială proprie, frumosul hotel „Crucea alba”, mai târziu numit „Ardealul”.

Notabilităţile nu au renunţat la idee şi şi-au îndreptat privirea spre locul viran dintre hotel şi biserica minorită pentru a ridica noua primărie. Pentru a obţine bani, urma să fie vândută clădirea vechii primării, hotelul „Coroana Verde” şi încă 80 de terenuri , dar nici acest proiect nu a devenit realitate, pentru că cel care a reuşit să cumpere terenul a fost comerciantul Joanovics, construind aici un edificiu cu două etaje, existent şi astăzi, între străzile Mihai Eminescu şi Lucian Blaga.
În sfârşit găsindu-se spaţiul potrivit, a avut loc un concurs pentru construirea noii primării, pe care l-a câştigat reputatul arhitect budapestan, Lechner Ödön, însă din lipsă de fonduri, realizarea proiectului a fost preluată de arhitectul arădean Pékár Ferenc, care a facut unele modificări, având aprobarea lui Ödön Lechner.
Palatul Administrativ ce adăposteşte în prezent Primăria, Prefectura şi Consiliul Judeţean, a fost construit aşadar între anii 1872-1874 (primarul se numea Pal Voros, de altfel, funcţionarii români superiori puteau fi număraţi pe degetele de la o mâna în acea perioadă), stilul clădirii îmbinând neorenascentismul flamand, cu stilul primăriilor medievale târzii. Construcţia este în formă de U, are un turn de 54 de metri, iar orologiul din turn, adus ulterior din Elveţia, în anul 1878, are un mecanism care cântă la oră fixă.
În holul mare al palatului pot fi admirate vitraliile pictorului Sever Frenţiu, reprezentative pentru pictura naţională a secolului al XX-lea. Tema acestora o constituie anotimpurile, figurate alegoric şi încadrate de subiecte feminine ale lunilor. Prin poziţia retrasă faţă de aliniamentul bulevardului, Palatul Administrativ creează cea mai importantă piaţă a centrului oraşului. Aici au avut loc numeroase evenimente istorice, ultimul dintre acestea fiind Revoluţia din decembrie 1989, când masele de oameni au manifestat împotriva regimului comunist. De atunci, numele acestei pieţe a fost schimbat în Piaţa Revoluţiei. În memoria eroilor căzuţi în timpul Revoluţiei, în centrul pieţei a fost ridicat un monument şi o troiţă.
În cadrul complexului arhitectonic al pieţei se mai afla Palatul Cenad, situat în partea stângă a Palatului Administrativ, Universitatea “Aurel Vlaicu„, în partea dreaptă şi vizavi Palatul Băncii Naţionale a României.
Darea în folosinţă a Primăriei în anul 1876, când primar era Gyula Salacz, a dus la îmbogăţirea zestrei arhitectonice a Aradului cu o bijuterie arhitectonică în stil neorenascentist. În acea perioadă, după anul 1868, a avut loc o adevarată revigorare în construcţii, cuprinzând un mare areal ce depăşeşte zona centrală a Pieţei “Avram Iancu„ şi Bulevardul Revoluţiei, construindu-se pe străzile adiacente şi paralele cu zona centrală, cât şi în partea de N-V a oraşului, din ce în ce mai departe de Cetate.

În Piaţa “Avram Iancu„, locul vechii primării a fost luat în anul 1889, de frumosul edificiu cu două etaje, cunoscut sub denumirea de Palatul Domany Ştefan, aflat azi la numărul 16.
Numeroasele construcţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au schimbat complet aspectul oraşului, aspect ce a impresionat dintotdeauna vizitatorii. Semnificativă este de exemplu reacţia marelui istoric Nicolae Iorga, care în urma vizitării Aradului, în primul deceniu al secolului XX, scria: „lunga stradă ce începe de la gară este cu desăvârşire măreaţă, vrednică de orice capitală modernă, asemenea cu o bucată din regatul vienez. Două alei despărţite printr-un spaţiu lat, poartă numai clădiri de mâna întâi, între care statul a semănat palate impunătoare”.
Observator

Palatul Cultural şi istoria muzicii arădene


După o săptămână în care Palatul Cultural şi Filarmonica din Arad s-au aflat în centrul vieţii culturale a oraşului, prin Festivalul Arădean de Muzică Vieneză, dar şi prin Concursul International Pentru Pian "Beethoven 2007", astăzi ne îndreptăm atenţia către această clădire.

Alături de spitale, şcoli, case de raport, orfelinate, biserici şi gări, între anii 1911 şi 1913 a fost construit şi Palatul Cultural în actuala Piaţă George Enescu. Acest lucru vine în continuarea istoriei muzicii arădene, care începuse în anul 1883. La 15 februarie 1833, Joseph Daurer ( negustor de sticlărie ), Peter Nimsgern ( învăţător ) şi Ignatz Markovits ( comerciant de gravuri ) au hotărât înfiinţarea Conservatorului arădean, începând cu data de 1 mai şi beneficiind de patronajul baronului Orczy, prefectul Aradului.
Construirea Palatului Cultural a fost iniţiată încă din anul 1901 de către Societatea Culturală Kolecsey din Arad, care a început demersurile pentru a se ridica o cladire care să adăpostească muzeul local, biblioteca oraşului şi o sală de concerte. Tot atunci s-a preconizat şi înfiinţarea unei galerii de artă.
Proiectarea Palatului Cultural a fost încredinţată lui Szántay Lajos, aceasta după ce concursul organizat de autorităţi, la care au participat 26 de arhitecţi, din Paris, Berlin şi Budapesta, a rămas fără câştigător. Niciunul dintre proiectele prezentate nu a corespuns cerinţelor autorităţilor locale, iar numirea lui Szántay l-a determinat pe acesta să realizeze un unicat. Unicitatea este rezultatul îmbinării într-o singură clădire a tuturor stilurilor existente pe teritoriul judeţului Arad: clasic, renascentist italian, gotic francez, baroc francez şi român.
Din lipsă de fonduri, lucrările au stagnat până în anul 1910. În toamna anului 1912 constructia palatului era pe terminate, iar o parte din colecţiile muzeului au fost deja mutate în noile încăperi ale clădirii.
Inaugurarea s-a făcut la 24 octombrie 1913, într-un cadru festiv deschis prin cuvântul lui Vilmos Mandl, preşedintele din acel moment al Societăţii Filarmonice, după care a urmat concertul inaugural, susţinut de orchestra simfonică dirijată de Alexander Zellner, formată din 75 de persoane. Concertul a cuprins piese de Schubert, Goldmarck, Bizet şi Beethoven. În perioada ce a urmat, publicul arădean, s-a întâlnit în sala de concerte cu numeroase personalităţi muzicale din ţară şi străinătate. Amintim de faimoasele concerte date de marele tenor Traian Grozăvescu, de prezenţa lui Richard Strauss şi a lui Bela Bartok şi mai ales de prezenţa în mai multe rânduri a marelui nostru compozitor şi violonist, George Enescu.
Cu ocazia dării în folosinţă a Palatului Cultural, un contemporan scria: „..şi în cazul în care ar fi singura realizare a lui Szántay şi tot l-ar încadra în rândul arhitecţilor de seamă ai epocii”.

Faţada în stil neoclasic este ornamentată cu un fronton sprijinit de masive coloane în stil corintic, iar deasupra lui străjuieşte un turn masiv. Aripile laterale sunt dominate de elemente ale stilului Renaşterii italiene. În partea dinspre parc, arhitectul s-a inspirat din elementele castelului de la Hunedoara, clădire cu elemente gotice. Urcând scările monumentale, vizitatorul intră într-un frumos hol lucrat în marmoră de Moneasa şi de aici are acces în magnifica sală de concerte.
Pe frontispiciu, basoreliefurile sunt dedicate muzelor ştiinţei, muzicii şi literaturii. Ornamentaţiile holului sunt în stil secession, iar ferestrele în stil nouveau-art. Între 1978-1980 a fost restaurat interiorul palatului, de catre fraţii Milataller. Fresca este poleită cu foiţă de aur, iar pictura de pe bolta cupolei reprezintă sistemul solar şi cometa Haley. Palatul adăposteşte în momentul de faţă Filarmonica şi Complexul Muzeal Arad.
La 8 şi 9 decembrie 1922 a avut loc primul concert susţinut de către George Enescu la Arad, într-o serie de concerte care vor continua şi în anii următori, până la ultimul, din 1943. A rămas memorabil în conştiinţa arădenilor concertul special din data de 6 august 1931, lună în care marele muzician a împlinit 50 de ani, prilej cu care i s-a predat, într-un cadru festiv, actul prin care a fost decretat Cetăţean de Onoare al oraşului Arad.
Dintr-o foto-copie a unei cronici muzicale aflăm că în data de 10 octombrie 1924, la Palatul Cultural a concertat Bela Bartók, cu lucrări de Liszt, Chopin şi propria Sonatină. Compozitorul şi interpretul maghiar ( născut la Sânicolaul-Mare ) a revenit la Arad şi în data de 16 februarie 1926, prilej cu care a interpretat - printre altele - seria a doua din „Colinde Româneşti”.

Renovarea Palatului Cultural din Arad a început în 1998. Prima etapă a vizat interiorul clădirii şi a fost finanţată de Consiliul Judeţean. În anul 2000, instituţiile de cultură au trecut în subordinea municipalităţii, iar programul de reparaţii şi consolidări a fost continuat cu fonduri de la bugetul local. Municipalitatea a prevăzut în bugetele ultimilor ani şase miliarde de lei vechi pentru a consolida clădirea, care nu a mai fost inclusă într-un program de reparaţii de la mijlocul secolului trecut. Lucrările de execuţie au început în august 2003 şi s-au întins pe o perioadă de un an, astfel că în iulie 2004, Primăria Arad a putut recepţiona lucrarea. Pentru această etapă a proiectului, de consolidare a clădirii, municipalitatea a achitat 2,9 miliarde de lei vechi.
Aleile din apropierea palatului poartă numele unor personalităţi precum: George Coşbuc, Alexandru Xenopol, P. Pipos, profesor de pedagogie; I.P.Şirianu, fostul comite suprem al comitatului Arad; Gh.Popa de Teiuş, primul român comite suprem al Aradului.

Unul dintre cei mai mari specialişti în acordajul pianelor, germanul Martin Dernbach, care este şi constructor de piane şi un foarte bun cunoscător al modului de întreţinere a acestui instrument, a vizitat Palatul Cultural în urmă cu doi ani. El a efectuat un studiu în care a cercetat toţi parametrii tehnici ai mai multor săli de concerte din România. Despre sala filarmonicii arădene se spunea că ar avea una dintre cele mai bune acustici din ţară. În urma studiului efectuat şi al rezultatelor obţinute de specialistul german, s-a constatat faptul că, într-adevăr, sala Filarmonicii de Stat are cea mai bună acustică din ţară, ea fiind urmată de cea a Filarmonicii din Târgu Mureş, Ateneul Român situându-se, din acest punct de vedere, doar pe locul trei al topului.
În 2006, Martin Dernbach, unul dintre cei doi consilieri care lucraseră în anul care trecuse pentru Filarmonica de Stat Arad, atunci când s-a pus problema achiziţionării unui pian de concert Steinway - una dintre cele mai importante achiziţii arădene, a revenit. Martin Dernbach, specialist în acordaj, constructor de piane şi un foarte bun cunoscător al modului de întreţinere al acestui instrument ‚ în privinţa pianului de concert achizitionat anul trecut, specialistul german spune că este într-o stare excelentă. „Acest lucru se datorează atât muzicienilor care au ştiut cum să lucreze cu el, cât şi sălii. Având o acustică impresionantă, sala nu îl determină pe muzician să chinuie instrumentul, pentru a obţine un rezultat bun“, a precizat Martin Dernbach.
http://www.observator.info

Monumente istorice
Clădirea Teatrului Clasic „Ioan Slavici” a trecut de-a lungul istoriei prin două incendii devastatoare

La începutul secolului al XIX-lea, Aradul se afla în plină dezvoltare.Teatrul lui Iacob Hirschl (Teatrul Vechi, care este cel mai vechi teatru din ţară), construit în anul 1817, s-a dovedit a nu mai corespunde cerinţelor culturale şi a exigenţelor spectacolelor mai amplu elaborate. Sala avea o capacitate mică, ceea ce nemulţumea trupele de la mijlocul veacului trecut, unele dintre ele părăsind din această cauză Aradul. Pentru prima dată, Consiliul orăşenesc a pus problema ridicării unui nou teatru în anul 1862, dar numai după patru ani, după lungi discuţii şi după exprimarea a numeroase opinii, s-a definitivat locul unde urma să înceapă construcţia (cel pe care se află azi), pe atunci, în anul 1874, între Hotelul „Crucea Alba” şi Cafeneaua „König”. Arădenii erau bucuroşi că s-a ales acest loc (pe care intenţiona să se construiască Primăria oraşului), deoarece era acoperit cu o baltă mare, în care zilnic se adunau ciurde de vite care deranjau „inima” oraşului, dar şi pe cei care locuiau în Hotelul „Crucea Albă”.

Edilii se confruntau însă cu mari dificultăţi financiare pentru a ridica un edificiu teatral care să satisfacă cerinţele culturale ale oraşului şi în acelaşi timp să poată găzdui spectacole dintre cele mai complexe. Soluţia a fost găsită prin efectuarea unui împrumut de 700.000 de florini la bursa din Viena, ce urma să fie restituiţi prin contribuţiile benevole ale locuitorilor oraşului. Au existat ezitări şi în privinţa planului şi funcţionalităţilor clădirii, conturându-se două variante posibile. Prima variantă a fost să se construiască o clădire destinată numai spectacolelor teatrale şi muzicale, a doua variantă prevedea ca în edificiu să existe şi un restaurant, o cafenea, prăvălii şi locuinţe, ca prin chiria acestora să fie întreţinută şi sala de teatru. După discuţii furtunoase a fost acceptată varianta a doua şi, în 3 august 1871, în urma unui concurs, lucrarea a fost încredinţată arhitectului Skalnitzky. Construirea teatrului în stil Renaissance a început la 5 martie 1872 şi a fost încheiată în toamna anului 1874, la finisarea şi înzestrarea acestuia contribuind Skalnitzky (arhitectură), inginerul Bako György din Pesta (ornamente interioare), Eckstein din Arad (tâmplărie fină), Blazi din Arad (zugrăvire), Fialovits din Arad (tapiţerie), Katinski din Viena (pictură, butaforie şi aurire), pictorul Bredor din Petersburg şi Golo G., din Pesta ( mecanica scenei ). Sala avea trei etaje, galerie şi 92 de loji. La parter erau 276 de scaune şi 150 locuri pentru stat în picioare, la etajele I şi II, numai loji, iar la etajul III, un balcon cu 72 de locuri şi galeria cu 170 locuri.
Întreaga sală avea o capacitate de 1.250 locuri. Era împodobită cu butaforie aurie, cu perdele, draperii, scaune cu broderii de culoare bordo, culoarea clasică a teatrului şi franjurile aurite. Iluminarea se făcea cu un candelabru de bronz cu 36 de braţe (ca la Opera din Viena! ). În jurul lojilor se aflau brăţări ce ardeau şi în timpul spectacolelor, iar parterul era iluminat cu gaz. Consiliul orăşenesc a înzestrat teatrul şi cu costumele necesare pentru interpretarea pieselor clasice. Altădată actorii foloseau costume proprii, directorul având obligaţia să le pună la dispoziţie costumele necesare doar pentru rolurile din piesele clasice. O parte dintre aceste costume se mai găseşte şi astăzi în recuzita teatrului, o altă parte fiind cedată Operei timişorene. Au existat totuşi şi nemulţumiri din pricină că edificiul nu a fost construit în exclusivitate pentru teatru (fapt realizat abia în 1954 şi apoi în 1960), aşa cum este cea exprimată de un ziarist local: „După părerea mea, teatrul nu este frumos deloc. Arădenii ar fi dorit ca intrarea în teatru să fie prin faţă şi nu pe strada laterală, ca acum. Teatrul propriu-zis este ascuns între două case mari, ca o cazarmă. Pentru atâţia bani, teatrul putea să aibă un aspect şi mai frumos.”

Teatrul arădean a luat foc la 18 februarie 1883 şi a ars aproape în întregime. Cercetările efectuate au stabilit că incendiul a pornit de la conducta de gaz, fapt frecvent în acel timp, dovadă că din zece teatre arse, şase au avut drept cauză defecţiuni la conductele de gaze. În teatru, din fericire, nu era nimeni, fiind o zi de duminică după-amiaza când nu aveau loc spectacole. Pompierii au venit târziu, cu furtunuri puţine, slabe şi cu scări rupte, motiv pentru care focul n-a putut fi stins decât după două zile. Două aripi ale clădirii, spre strada principală şi spre piaţă, nu au ars. Cafeneaua, restaurantul, locuinţele şi prăvăliile au rămas neatinse. Consiliul orăşenesc s-a întrunit imediat, hotărând refacerea teatrului pe acelaşi loc, deoarece nu dispunea de fonduri ca să-l construiască în altă parte, iar noua construcţie ar fi cerut un timp îndelungat.
Au existat două oferte care au fost refuzate, refacerea edificiului fiindu-i încredinţată până la urmă lui Halmai A.
Galeriei i s-a acordat o atenţie deosebită. În vederea realizării celor 400 de locuri ale acesteia s-a adus cel mai bun lemn – din brad roşu – ce asigura o acustica deosebită, mult mai bună decât restul sălii, putându-se auzi chiar şoaptele de pe scenă. În această nouă structură, culorile predominante erau alb-crem şi auriu, iar iluminatul se făcea cu un candelabru mare Siemens, funcţionând cu electricitate şi gaz. Lumina electrică a fost folosită prima oară, la 26 septembrie 1885. Scena a fost montată tot de tehnicianul Golo, ca şi în anul 1874. Mărimea a rămas aceeaşi, dar s-a montat o cortină de fier de 80 de tone cu o deschidere de 12 m, scena avea o deschidere de 10 m, adâncimea de 16 m, iar lăţimea de 20 m. Ca o noutate, în construcţia scenei s-a folosit fierăria, planşeul scenei din brad roşu fiind susţinut de un număr mare de stâlpi de fier, montaţi în sistem de poduri.

Pe parcursul anilor, în interiorul edificiului au fost făcute numeroase modificări. În anul 1948, autorităţile decid constituirea instituţiei profesioniste de spectacol, numită Teatrul Român de Stat Arad, apoi Teatrul de Stat Arad, denumire sub care teatrul arădean a funcţionat până în anul 2006, când Consiliul Local al Municipiului Arad a hotărât ca instituţia să ia numele actual. În anul 1957, un alt incendiu devastator a distrus o mare parte din clădire, tocmai când se finalizaseră ample lucrări de reparaţii. Autorităţile locale au alocat imediat fondurile băneşti necesare refacerii complete a edificiului, cu ocazia lucrărilor efectuate atunci dându-i-se forma de azi. Proiectul de refacere a Teatrului a fost atribuit celui mai important arhitect specializat în construcţia de teatre din România, profesorul Alexandru Iotzu de la Academia de Arhitectură din Bucureşti. Acesta a cerut şi autorităţile au aprobat ca întreaga clădire să fie destinată numai teatrului. Astfel firmele şi locuinţele care au supravieţuit incendiului au fost mutate în altă parte. S-a păstrat dispunerea pe amplasamentul vechi a sălii, intrarea fiind proiectată pe axul bulevardului. Intrarea în sala de spectacol a fost agrementată cu foaiere generoase la cele trei niveluri ale sălii de spectacol. Sala a fost refăcută pe structuri de beton, scena a rămas la dimensiunile dinaintea incendiului, fiind salvată de la foc de cortina de fier. S-au amenajat cabine generoase pentru actori, ateliere de producţie, o sală de sport, biblioteca, săli de repetiţie, magazii pentru decoruri şi recuzită etc. Arhitectul a trebuit să rezolve spaţiul dintr-o curte interioară, prin extinderea holului central iar la etaj s-a proiectat, împreună cu arhitectul Cristea Miloş o sală studio cu 197 de locuri cu toate dotările necesare: cabine, foaiere, intrare separată, magazie pentru decoruri cu o trapă de acces spre magazia pentru decoruri de la sala mare. Faţada în stil neoclasic a fost proiectată de Cristea Milos, între cele 5 coloane urmând să fie amplasate şi trei muze. Frontonul a fost decorat cu un basorelief realizat de sculptorii arădeni Valeriu Brudaşcu, Ioan Tolan şi Emil Vitroel.

Tot atunci s-a construit lângă Turnul pompierilor, atelierul de tâmplărie, garajele teatrului şi magazia pentru decoruri, amenajată sub formă de boxe. La inaugurarea din 1960 a clădirilor Teatrului de Stat, Aradul avea cea mai modernă clădire de teatru din România. În anul 1967, a avut loc şi inaugurarea sălii Studio care a intrat în programul repertorial. Această a doua sală fiind dotată tot cu o scenă italiană s-a hotărât în 2002 transformarea ei într-o sală multifuncţională destinată spectacolelor experimentale şi de studio. În prezent, în interiorul clădirii, pe lângă Teatrul Clasic “Ioan Slavici„, mai funcţionează şi Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România precum şi redacţia prestigioasei reviste de cultură ARCA. Trupa teatrului arădean numără 28 de actori, doi regizori şi trei scenografi, care acoperă un program repertorial distinct pe cele două săli: Sala Mare cu 400 de locuri, rezervată cu preponderenţă repertoriului clasic, iar sala Studio cu 100 de locuri este folosită pentru proiecte din dramaturgia contemporană şi cele legate de experimentul teatral. Site-ul oficial al Teatrului de Stat „Ioan Slavici” este www. teatrulclasic.ro.
http://www.observator.info

De departe ceau mai frumoasa cladire din Arad , printre cele mai frumoase din Romania.

Teatrul Vechi – primul teatru de piatrã din ţarã, primul cinematograf din Arad

Pentru vizitatorul oraşului Arad, unul dintre edificiile cele mai interesante este clãdirea Teatrului Vechi, care dãinuie în centrul oraşului de circa 180 de ani. Aceastã clãdire, de stil neoclasic, trebuie socotitã drept primul edificiu de teatru permanent de pe teritoriul ţãrii noastre, construit în anul 1817.

Iacob Hirschl, un negustor textilist venit la Arad în 1787, probabil de la Viena, ajunge la începutul secolului urmãtor un cetãţean de seamã al oraşului. Exprimându-şi dorinţa de a construi o clãdire de teatru, oficialitãţile îi refuzã eliberarea autorizaţiei necesare, invocându-se interdicţia de a se construi în Arad, oraşul fiind ameninţat sã fie evacuat. Cum numai Viena putea da o asemenea aprobare, Iacob Hirschl se înfãţiseazã înaintea împãratului Francisc – care vizitase Aradul în anul 1808 împreunã cu fiica sa, prinţesa Luiza – spre a solicita aprobarea necesarã, pe care o obţine în 1812.
Iacob Hirschl aminteşte întâia datã de teatrul sãu în mai 1817, într-o plângere adresatã Consiliului Orãşenesc în legaturã cu un canal aflat în faţa caselor şi a teatrului. Cum acesta nu fusese întreţinut de vecini, solicitã conducerii oraşului sã ia mãsuri. deoarece „aerul ca element de viaţã este important pentru sãnãtate şi curãţenie”. Intereseazã în mod deosebit aceastã „petiţiune” a lui Hirschl, deoarece în ea se aminteşte, între altele: „din partea mea am construit un Theatrum în folosul şi podoaba oraşului, cu o cheltuialã însemnatã” Potrivit documentelor, Teatrul lui Jacob Hirschl exista aşadar, încã din anul 1817.

Nu cunoaştem luna şi ziua deschiderii Teatrului lui Iacob Hirschl, dar avem certitudinea cã s-a produs în toamna anului 1817. Un argument în sprijinul acestei opinii îl constituie Raportul judelui Török Martin din 30 noiembrie 1817, cãtre magistratul Orãşenesc al Aradului Vechi, în care se descrie atitudinea unor spectatori gãlãgioşi de la galerie, care conturbã pe „domnii spectatori”, precum şi atitudinea unor birjari ce pericliteazã circulaţia publicului în faţa teatrului. Judele Török Martin propune ca „pentru bunul mers al spectacolelor sã fie delegat din partea oraşului câte un comisar de poliţie, alternativ la fiecare reprezentaţie, iar pe casa lui Iacob Hirschl, precum şi pe casa de vizavi, sã fie expuse lãmpi”.
În 22 august 1818, Hirschl se adreseazã din nou magistraturii oraşului, menţionând cã în casa sa a clãdit cu bani proprii un teatru. Dar în acest teatru vinderea vinului pentru spectatori este arendatã de un strãin. De aceea, Hirschl cere pentru jumãtate de an dreptul de a vinde singur vinul, fãrã sã se arendeze acest drept.

Se cunoaşte aşadar cu ceritudine anul deschiderii Teatrului din Arad – 1817 – şi trupa teatralã care a susţinut prima stagiune: trupa condusã de Johann Cristoph Kunz. Numele Kunz, ca director de teatru, apare pentru prima datã în aceastã parte a ţãrii în anul 1790, când acesta a efectuat un turneu prin Sibiu, Timişoara şi Novi Sad, iar în anul 1791 prin Braşov, Sibiu, Timişoara. În anul 1796, trupa lui Kunz se afla la Oradea şi este foarte probabil sã nu fi ocolit Aradul, aşa cum s-a întâmplat peste douã decenii, mai exact în vara anului 1817 când, la Oradea, susţine stagiunea de varã, în aşteptarea deschiderii teatrului lui Iacob Hirschl. Nu se cunoaşte întregul repertoriu al trupei, dar se ştie cã piesa de deschidere a fost Cenuşãreasa. Prima stagiune teatralã permanentã la Arad a avut succes, din moment ce în martie anul urmator ( 1818 ) trupa lui Kunz se afla din nou la Arad, dupã cum dovedeşte procesul intentat de cãtre trei actori germani directorului, pentru neplãtirea sumei de 439 fl. Si 57 cr.

Pe scena teatrului lui Iacob Hirschl au evoluat, de-a lungul anilor, numeroase trupe, dar şi elevii Preparandiei arãdene, teatrul constituind o prezenţã activã în viaţa culturalã a oraşului Arad.
Trebuie precizat cã Aradul dispunea de o instituţie teatralã care, împreunã cu Preparandia şi şcolile populare, se afirmau ca factori activi în lupta pentru promovarea culturalã a poporului român. Mişcarea teatralã aradeanã a beneficiat de aportul generos al elevilor şi profesorilor Preparandiei din Arad. Se punea astfel baza teatrului şcolar, care a contribuit la dezvoltarea gustului pentru frumos al publicului, participarea profesorilor şcolii la acţiunea de organizare a spectatorilor de teatru şi colaborarea lor cu I. Hirschl denotã faptul cã sfera activitãţii lor depãşeşte aria didacticã, integrându-se prin preocupãri şi acţiuni în complexitatea activitãţii de promovare culturalã a poporului.

Anii de dupã 1848 reprezintã perioada cea mai rodnicã din istoria vechiului teatru. În aceastã perioadã, demn de remarcat este faptul cã, în anii 1868,1870 şi 1871, pe scena teatrului au poposit la Arad, în turnee triumfale, formaţiile teatrale româneşti conduse de Mihail Pascaly şi Matei Millo. În cadrul acestor trupe activa ca sufleur şi marele nostru poet Mihai Eminescu ( 1868 ). În anul 1873 vechiul teatru al lui Hirscl se închide. Aceasta se datoreazã faptului cã în 1874 se deschide stagiunilor sala de spectacole din actualul teatru.
Construcţia este unicat în ţarã prin podul de frânghie. La început au jucat asociaţii teatrale nemţeşti şi maghiare. Pe scena acestui teatru a urcat şi personajul legendar al teatrului maghiar Déryné Széppataki Róza (1793-1872). Din pãcate placa de marmurã care amintea de perioada glorioasã a acestei clãdiri a dispãrut. Din 1874 Teatrul Vechi a devenit depozitul teatrului nou, iar din 1907 aici s-a deschis Cinematograful Urania, care a funcţionat pânã în anul 1967. Clãdirea declaratã monument nu a fost restauratã încã.

În 1907 aşadar, la 30 noiembrie, în clãdirea vechiului teatru, se inaugureazã primul cinematograf din Arad, sub denumirea de „Urania”, unul dintre cele mai vechi cinematografe din ţarã. În sala cinematografului „Urania”, la 16 aprilie 1913, are loc prima reprezentaţie a unui film românesc şi anume „Rãzboiul Independenţei". Filmul a fost rulat timp de patru zile consecutive, cu câte patru reprezentaţii zilnice. În anul 1917, sala de spectacole a primit forma pe care o are în zilele noastre. Odatã cu apariţia filmului sonor, Cinematograful „Urania" se închide, fiindcã sala nu corespundea noilor condiţii de proiecţie, prezentând pericol de incendiu. La 1 Decembrie 1933, Cinematograful „Urania” se redeschide, având pe ecran un film sonor cu celebrii Pat şi Patachon. Cinematograful îşi continuã activitatea pânã în anii 60, când este închis, datoritã stãrii precare a clãdirii. În momentul de faţã, clãdirea se aflã în patrimoniul autoritãţilor locale, care şi-au propus sã restaureze acest valoros edificiu cultural arãdean şi sã-i redea, pe cât va fi posibil, aspectul iniţial. În 2002 sala teatrului a fost redatã vieţii teatrale arãdene ca spaţiu neconvenţional de joc. Teatrul este în conservare.
În momentul de faţã Casa de Culturã a Municipiului Arad este instituţia care funcţioneazã în Casa Hirshl, deasupra Cafenelei Literare, chiar în curtea Teatrului Vechi, adicã pe strada Gheorghe Lazar 1-3, colţ cu Bulevardul Revoluţiei.
http://www.observator.info

Prin anii 60 aici era cinematograful Janos Herbak sau Timpuri Noi.dar cred ca era Herbakdupa numele vreunui comunist ungur sau slovac Herbak.Dar nu asta conteaza ci faptul ca aici veneam la mozi sa vedem pe Pardaillan d'Artagnan,Cartouche,Cocosatul de la Notre-Damme etc.Sala avea balcon destul de mare iar afara era oplaca comemorativa despre Eminescu.Acest cinematograf nu avea gradina de vara ! Itrebati parintii vostri despre Gradinile de vara a cinematografelor aradene de dupa razboi.Occident curat.In plin comunism.Si fumam mentolate si urmaream pe Jean Marais,Jean Gabin,Lino Vrntura,Delon,Belmondo,plus ameicanii C Gable,H Bogart,J Wayne,Sinatra,etc,etc,plus toate actritele celebre.Dar pina a ajuns Ceausescu cu ideile lui mitic idiot.....

Unde era acest cinematograf? In ziua de azi, mai functioneaza 2 cinematografe in Arad: Dacia si Arta! Ultimul are si gradina de vara, insa daca te uiti prin gard vezi ca este in paragina din pacate...:sad:

In cladirea teatrului vechi (vezi articolul de mai sus). Nu mai functioneaza de multa vreme.

Cinematografele din Arad
Muresul,Studio,Tineretului,Herbak,Victoria,Progresul,Solidaritatea,30 Decembrie UTA,Micalaca = 9
Gradini de vara
Studio,Muresul ,Tineretului.-3
....................................
Baruri
Macul Rosu,Cafe-Bar,Katanga,Tineretului,Libelula(la inceput)Transilvania(la inceput)
Astea numa in centru.Sorry de off topic cu barurili

Palatul Cultural



Palatul Cultural este unul din edificiile cele mai reprezentative, pentru vizitatorul oraşului Arad. Această impresionantă clădire a fost ridicată între anii 1911-1913. De atunci şi până astăzi, vizitatorul străin sau autohton rămâne impresionat când se opreşte în faţa impozantului monument arhitectonic.

Clădirea etalează o diversitate de stiluri. Faţada în stil neoclasic, este ornamentată cu un fronton sprijinit de masive coloane în stil corintic, iar deasupra lui străjuieşte un turn masiv. Aripile laterale sunt dominate de elemente ale stilului Renaşterii italiene. În partea dinspre parc, arhitectul s-a inspirat din elementele castelului de la Hunedoara, clădire cu elemente gotice. Urcând scările monumentale, vizitatorul intră într-un frumos hol lucrat în marmoră de Moneasa şi de aici are acces în magnifica sală de concerte.

Făcând o incursiune în istoricul Palatului, putem aminti câteva date interesante. Construirea edificiului a fost iniţiată încă din anul 1901 de către Societatea Culturală Kölcsey din Arad, care a început demersurile pentru a se ridica o clădire care să adăpostească muzeul local, biblioteca oraşului şi o sală de concerte. Tot atunci s-a preconizat şi înfiinţarea unei galerii de artă. Pentru clădire s-a deschis şi un concurs la care s-au înaintat 27 de proiecte. Concursul a stârnit un interes atât de mare încât printre participanţi s-au numărat arhitecţi din Paris, Berlin şi Budapesta. Nici unul dintre proiectele prezentate nu a corespuns cerinţelor autorităţilor locale. În final s-a apelat la arhitectul arădean Ludovic Szantay ca să execute un nou plan al clădirii. A fost ales locul actual şi după aprobarea definitivă au început pregătirile pentru construirea palatului. Din lipsă de fonduri, lucrările au stagnat până în anul 1910. În toamna anului 1912 construcţia palatului era pe terminate, iar o parte din colecţiile muzeului au fost deja mutate în noile încăperi ale clădirii.

Inaugurarea festivă a avut loc la 25 octombrie 1913. Cu acest prilej a fost invitată şi Filarmonica oraşului Arad pentru un concert simfonic festiv în sala mare a palatului, concert care a cuprins piese de Schubert, Goldmarck, Bizet şi Beethoven. În perioada ce a urmat, publicul arădean, s-a întâlnit în sala de concerte cu numeroase personalităţi muzicale din ţară şi străinătate. Amintim de faimoasele concerte date de marele tenor Traian Grozăvescu, de prezenţa lui Richard Strauss şi a lui Bela Bartok şi mai ales de prezenţa în mai multe rânduri a marelui nostru compozitor şi violonist George Enescu. În anul 1931, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de viaţă, în sala mare a palatului, George Enescu a primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului nostru. Actualmente, clădirea Palatului Cultural, adăposteşte sediile Muzeului Judeţean şi al Filarmonicii de Stat.


Filarmonica de Stat Arad

Tradiţia muzicală arădeană

Situată în Piaţa George Enescu nr. 1, Filarmonica de Stat Arad continuă cu cinste tradiţia muzicală arădeană, care în anul 1833 a fost marcată de înfiinţarea celui de-al şaselea Conservator din Europa, în ordine cronologică, după cele de la Paris, Praga, Bruxelles, Viena şi Londra.

Semnificativ pentru istoria culturală a oraşului, anul 1890 certifică fondarea Societăţii Filarmonice, veritabilă instituţie de concerte cu orchestră şi cor, cu programe elaborate şi ambiţioase.

Activitatea artistică
Începând cu anul 1948, care marchează momentul constituirii Filarmonicii de Stat şi a formaţiilor profesioniste orchestra simfonică şi corul academic, activitatea artistică se desfăşoară în stagiuni continue a câte zece luni (septembrie-iunie), cu o ritmicitate de cel puţin un concert pe săptămână, fiecare având un alt repertoriu şi alţi protagonişti.

Concertele au loc în sala din incinta Palatului Cultural, cu o capacitate de 780 de locuri, renumită pentru acustica şi design-ul deosebit. Ocazional, sunt organizate spectacole şi în marile biserici ale Aradului. În luna decembrie, în apropierea sărbătorilor de iarnă, are loc un eveniment deosebit: „Zilele muzicii”

Complexul muzeal Arad

Muzeul din Arad a fost deschis în 1893 ca expoziţie de relicve a revoluţiei paşoptiste, etalată în holul de la etajul II al Teatrului de Stat. Două decenii mai târziu, muzeul a fost mutat în nou-construitul Palat Cultural (1913), alături de filarmonica şi biblioteca oraşului.

Aici au fost amenajate, alături de vechea expoziţie de relicve, săli de expunere pentru colecţia de arheologie şi istorie medievală precum şi o galerie de artă europeană.

Galeria de artă

În urma schimbărilor politice din decembrie 1989, expoziţiile de bază au fost eliberate de balastul ideologic, iar în 1992 a fost deschisă secţia de ştiinţe ale naturii şi un an mai târziu cea de istorie interbelică. Galeria de artă, remodelată în întregime, a fost vernisată, în forma ei actuală, în 1998. În decembrie 2004, a fost vernisată expoziţia permanentă „Arad-Decembrie 1989”. La ora actuală, muzeul deţine peste 125.000 piese şi este un actor foarte activ pe scena culturală arădeană fiind un ferment în reformarea acesteia.

Sursa: Glasul Aradului

„Casa cu lacăt” - O amintire a breslelor meşteşugăreşti arădene

Breslele arădene de meşteşugari, dezvoltate destul de timpuriu în oraşul nostru, şi-au construit o serie de clădiri cu arhitecturi cât mai impresionante din care face parte şi clădirea numită „Casa cu lacăt” devenită ulterior monument istoric.
Situată pe strada Tribunul Dobra nr.7, casa cu lacăt a fost construită în anul 1815 de către comerciantul vienez Iosif Winkler, renovată mai târziu în anul 1851, dată înscrisă şi deasupra porţii iar ultima modificare fiind în anul 1963, când spaţiile comerciale de la parter au fost transformate în locuinţe.
Una din cele mai răspândite legende a fost referitoare la lacătul care a stârnit dintotdeauna interesul trecătorilor. În colţul clădirii, spre strada Plevnei, există o nişă în care se afla un trunchi de copac înconjurat cu o bară metalică închisă cu un lacăt. Legenda susţinea că omul care reuşeşte să deshidă lacătul primeşte casa, dar în final a rămas doar o legendă, deoarece lacătul nu are mecanism iar gaura pentru cheie a fost făcută doar simbolic.
Lemnul aşezat în nişa respectivă, cunoscut sub numele de „Butucul de fier”, a fost realizat de sculptorul timişorean Moritz Heim, la cererea negustorului macedo-român Andrei Trandafir după modelul vienez.
„Butucul de fier” este reprezentat de un trunchi de copac, învelit în tablă, rămânând până în prezent o amintire interesantă a breslelor din oraşul Arad. Calfele sosite din diferite centre meşteşugăreşti europene pentru a deprinde tainele unei anumite bresle din zona noastră şi pentru a se perfecţiona la Arad, erau obligate să execute o lucrare pentru a dovedi buna lor pregătire profesională înainte de a deveni meşteri. Înainte de a executa această lucrare calfele băteau un drum lung, cutreierând ţara iar înainte de a porni la drum au bătut diferite ţinte geometrice în butuc ca semn al trecerii lor pe aici.
„Butucul de fier” a fost astfel bătut de-alungul vremii în diverse ţinte de diferite mărimi şi forme, pe el aflându-se totodată şi steluţe metalice regăsite şi pe sigiliile de breaslă. Tradiţia aceasta s-a păstrat până în anul 1872 când a apărut legea prin care au fost desfiinţate breslele.
Asemenea butuci se găsesc în toate oraşele mari, în care activităţile breslelor au avut o amploare deosebită, cum ar fi Viena, Bratislava, Buda, Arad, Timişoara, Oradea etc. Până în anul 1994 butucul a putut fi admirat de trecători la casa cu lacăt, acolo unde a fost pus chiar de negustorul Andrei Trandafir, dar acum el este păstrat la muzeu după ce în acel an a fost furat şi vandalizat.
După recuperarea lui, poliţia l-a dat în grija muzeografilor care s-au ocupat de restaurarea unuia din principalele simboluri ale oraşului Arad.
„Casa cu lacăt” din Arad poate fi corelată şi cu evenimentele revoluţionare din anii 1848-1849. Această casă a fost o vreme reşedinţa poliţiei secrete imperiale austriece iar în pivniţa casei au fost închişi numeroşi revoluţionari.
Misterele legate de existenţa unor galerii subterane folosite pe vremuri de armată sub clădirea „Casa cu lacăt” nu au fost nici până acum elucidate. Oamenii cred că poveştile pe care le-au auzit şi ei de la alţii, care au murit între timp, sunt adevărate şi că întradevăr sub clădire ar exista galerii subterane care făceau legătura cu diferite clădiri din oraş folosite de poliţia secretă .
„Aşa se vorbeşte că au existat tuneluri care din câte am auzit eu, făceau legătura cu zona Subcetate. În pivniţa imobilului există într-adevăr o groapă pe care oamenii care locuiesc aici au astupat-o cu diferite deşeuri şi cu cărbuni pentru a evita pericolul de inundaţie, deoarece pe-acolo mai ieşea apă”, a spus Alexandru Stanca, administratorul clădiri.

Monument „devastat” cu trecerea timpului ...
Valoarea arhitecturală a clădirilor vechi din oraşul Arad a atras de-a lungul timpului privirile multor turişti, constituind „cartea de vizită” a oraşului.
Cea mai mare parte din clădirile vechi adăpostesc astăzi asociaţii de locatari sărace care nu îşi permit renovarea faţadelor, oricât de necesară ar fi ea.
Una din cele mai semnificative monumente istorice ale Aradului este şi „Casa cu lacăt”, o clădire de importanţă arhitecturală, dar cu un stil sobru. Din păcate situaţia clădirii lasă de dorit, atât faţada fiind deplorabilă cât şi interiorul clădirii.
Aspectul estetic al clădirii a ajuns într-o stare jalnică, odată cu trecerea timpului dându-se şi mai mult. Bucăţi desprinse din perete, igrasia care a cuprins jumătate din pereţii imobilului şi ţevile de scurgere a apei sparte sunt doar câteva din problemele care duc la distrugerea aspectului exterior.
Înăuntru situaţia nu este deloc mai bună: un aer vechi, închis, pereţii decoloraţi de ploi şi soare şi nimic renovat, tot vechi şi distrus de timp şi oameni.
În imobil sunt 14 apartamente locuibile şi două spaţii comerciale la parter, dar din păcate asociaţia de locatari nu are posibilitatea financiară pentru a începe lucrările de renovare.
Singura soluţie ar fi căutarea unor sponsori de către primărie pentru a renova măcar faţada, cât despre interior locatarilor ar trebui sistată plata chiriei şi chiar a impozitului pe clădire cu condiţia ca banii care ar trebui plătite cheltuielile să ajute la renovarea aspectului imobilului.
Ca acest edificiu mai sunt în oraş o mulţime de alte monumente istorice pentru care primăria şi forurile competente ar trebui să găseasca soluţii cât mai urgent, altfel ne vedem puşi în situaţia de a sta şi a privi cum tot ce s-a creat în perioadata de aur a oraşului Arad se destramă încet.

Sursa: Anca Barbură - Glasul Aradului

Plini de 'originalitate' cei de la Glasul Aradului. Cu o intarziere de 2-3 saptamani, reiau subiecte tratate de alte ziare. Asa s-a intamplat si cu Palatului Cultural. Acum au repetat figura in cazul casei cu lacat. Articolul de mai jos a aparut in Observatorul Aradean in data de 30 ianuarie 2008:

„Casa cu lacăt” şi însemnul breslei meşteşugăreşti arădene

Dezvoltarea vieţii economice în Arad şi în împrejurimi a dus la apariţia breslelor de meşteşugari, înregistrând pe parcurs o creştere însemnată atât ca număr, cât şi ca varietate. Dacă în 1718 este atestată doar o breaslă, peste un secol, în 1823, sunt atestate în Arad 32 de organizaţii breslaşe.
Conscripţia din 1715 cuprinde: 14 negustori, 7 căruţaşi, 2 rotari, 4 morari, 2 armurieri, 2 cizmari, 3 cojocari, 2 olari, 2 brutari, 3 lăcătuşi, 6 croitori, un zidar, un tâmplar şi un ţiglar.
Deşi în unele zone ale Transilvaniei, datorită dezvoltării meşteşugurilor, s-au format bresle încă din secolul al XIV-lea, în oraşul Arad înfiinţarea lor este atestată documentar mult mai tarziu. Organizarea relativ târzie a breslelor în Arad s-a datorat frământărilor politice, numeroaselor invazii şi chiar războaielor care nu au ocolit oraşul, la care se mai adaugă şi ocupaţia otomană. Treptat însă, meşteşugurile s-au dezvoltat organizându-se în bresle, care cu timpul au cresut ca număr şi varietate, iar unele dintre meserii s-au diversificat în branşe, ca urmare a diviziunii cu carcater profesional în interiorul meşteşugurilor.
Breslele aradene şi-au construit o serie de clădiri care, prin arhitectura lor, au dominat centrul oraşului în perioada respectivă. Legat de activitatea acestor bresle, in urbea noastră există o clădire care stârneşte interesul trecătorilor. Este vorba de „Casa cu lacăt”. Trunchiul de arbore învelit în tablă şi plin de cuie de la „Casa cu lacăt” este ocrotit de o bară metalică şi închis cu un lacăt de fier, executat de un breslaş lăcătuş. Cuiele de fier au fost bătute de calfele care plecau în călătorii de studii prin diferite centre meşteşugăreşti pentru aflarea tainelor meseriei alese. Povestea butucului breslelor arădene a pornit de la un negustor macedo- român, Andrei Trandafir, care a văzut la Viena butucul realizat în 1533.
Întors acasă, el îi comandă meşteşugarului Moricz Heim confecţionarea unui astfel de trunchi, pe care dorea să îl monteze în colţul casei sale.
În 1815, butucul comandat este gata şi este amplasat într-o alveolare din colţul clădirii ce se află şi azi pe strada Tribunul Dobra, la numărul 7.
Clădirea a fost renovată de câteva ori de-a lungul vremii (în 1851 şi 1963, an în care a suferit şi unele modificări, prin transformarea spaţiilor comerciale de la parter în locuinţe), dar butucul de fier a rămas în locul pe care negustorul Trandafir i l-a destinat, până în 1994.
Cea mai răspândită legendă a fost aceea, că omul care reuşeşte să deschidă lacătul, primeşte casa. Dar aceasta a rămas o vorbă fără temei, deoarece lacătul nu are mecanism şi gaura pentru cheie este făcută numai pentru înşelarea ochilor. Clădirea a fost construită în anul 1815, de către comerciantul vienez Iosif Winkler, apoi renovată în anul 1851, dată înscrisă deasupra porţii. În colţul clădirii, spre strada Plevnei, există o nişă în care se află trunchiul de copac înconjurat cu o bară metalică închisă cu lacăt. Cercetările au stabilit că butucul, construit in 1827, a avut doar un caracter decorativ. "Butucul de fier", aşezat în nişa respectivă, a fost făcut după modelul vienez. Astfel de butuci se găsesc în mai toate oraşele mari, în care activităţile breslelor au avut o amploare deosebită, cum ar fi Viena, Bratislava, Buda, Arad, Oradea, Timişoara etc.
"Butucul de fier" este totodată şi o amintire interesantă a breslelor. Calfele, înainte de a deveni meşteri, erau obligate să execute o lucrare spre a dovedi buna lor pregătire profesională. Înainte de a executa această lucrare, calfele porneau pe un drum lung, cutreierând ţara şi câteodată şi ţări străine. Înainte de plecare, ele băteau câte un cui de amintire în butucul de la Arad. Astfel, butucul de fier din Arad a fost bătut de-a lungul vremii în ţinte de diferite forme şi mărimi, dar pe el se află şi steluţe metalice ce se regăsesc şi pe sigiliile de breaslă. Această tradiţie s-a păstrat până la apariţia Legii din 1872, prin care au fost desfiinţate breslele.
"Casa cu lacăt " este legată şi de evenimentele revoluţionare din anii 1848-1849. Aici, în această casă, într-o vreme, a fost reşedinţa poliţiei secrete imperiale austriece, iar în pivniţa casei au fost închişi numeroşi revoluţionari.
În 1963 spaţiile comerciale de la parter au fost transformate în locuinţe. Într-un colţ al clădirii, într-o adâncitură boltită, protejat cu o bară metalică arcuită, încuiată cu un lacăt, a fost amplasat însemnul breslei meşteşugăreşti arădene: butucul de fier. Calfele sosite din diferite centre meşteşugăreşti europene, pentru a se perfecţiona la Arad, au bătut ţinte de diferite forme geometrice în butuc ca semn al trecerii lor pe aici. În 1994, butucul a fost furat şi vandalizat. Recuperat de Poliţie a fost predat Laboratorului de conservare - restaurare de la Complexul Muzeal Arad, unde a fost restaurat. Butucul de fier original este expus la etajul II al Muzeului de Artă. După ce acesta a fost recuperat de poliţie, el a ajuns în laboratorul de conservare-restaurare al Complexului Muzeal Arad, de refacerea lui ocupându-se Radu Tunaru (restaurator lemn) şi Gheorghe Petrişor (restaurator general).
Datele oficiale ale muzeului arată că în momentul în care a ajuns în acest laborator, butucul de la „Casa cu lacăt” era într-o stare foarte proastă: lemnul a suferit modificări de structură datorită gradului înalt de umiditate, prezenţa un atac xilofag masiv, un atac biologic cu ciuperci şi mucegai, pierderi de material lemnos, tabla care îl învelea prezenta, fragmentar, un atac coroziv şi lipseau porţiuni din ea.
Din acel moment, specialiştii au fost cei care au lucrat ani în şir pentru restaurarea acestui simbol, căruia i-au fost aplicate diferite tratamente, i-a fost completat lemnul lipsă, s-au completat bucăţile lipsă de tablă ş.a.m.d. Cert este că, în final, a fost redată forma iniţială a butucului cu ajutorul dălţilor de sculptură şi a pilelor pentru lemn.
Dacă până în 1994 acest trunchi al breslelor putea, văzut de oricine la „Casa cu lacăt”, acum cei care au în grijă patrimoniul istoric al urbei au decis că el trebuie păstrat în muzeu, pentru ca neplăcuta întâmplare din '94 să nu se mai repete. Dar, pentru că ceea ce cunoaştem sub numele de „Casa cu lacat” să nu rămână fără simbolul ei, cei de la muzeul arădean s-au gândit că ar fi bine să se confecţioneze o copie fidelă a originalului (original care va rămâne pentru totdeauna în una din sălile Muzeului de Istorie).
Bătrânii din imobil ştiu cele mai multe poveşti despre "Casa cu lacăt", aflată la câţiva paşi de centrul Aradului, pe strada Tribunul Dobra nr. 7. Galerii subterane folosite pe vremuri de armată şi, cine ştie, poate şi ceva comori. Asta cred locatarii că se ascunde sub clădirea lor, despre care se ştie că a fost folosită în vremea Austro-Ungariei de poliţia secretă. Galeriile subterane care traversează Aradul ţin de mit: se spune că ar pleca din Cetatea Aradului, făcând legătura cu mai multe clădiri din oraş. Cum nu au fost finanţate niciodată cercetări în acest sens, istoricii arădeni au păreri împărţite pe marginea subiectului. Unul dintre cei mai reputaţi cercetători din domeniu, arheologul Eugen Pădureanu, spune că locatarii din "Casa cu lacăt" nu greşesc mult în poveştile lor. "Un dram de adevăr există. Însă nu sunt tuneluri propriu-zise, ci este vorba de o veche reţea de canalizare construită în perioada în care a fost ridicată cetatea. Cum galeriile au înălţimea unui om, fiind căptuşite cu cărămidă, ele puteau servi în acele vremuri şi pentru refugiu în cazul unor atacuri. Este puţin probabil să pornească din cetate, pentru că asta ar însemna să treacă pe sub Mureş", spune profesorul Pădureanu.

p.s. Izbitor de asemanator, nu-i asa? :smile: Pana la urma, nu e o tragedie, e bine ca se promoveaza monumentele Aradului. Dar totusi, daca domn primar a vrut ziar, ar trebui sa angajeze ziaristi mai harnici. :smile:

http://www.banateanul.ro/articol/ziar/ti...0/0/print/ alta sursa in legatura cu "Casa cu lacat"

se pare ca astia le-au luat-o inainte celor doua ziare, insa nu cred ca antedatarea unui articol presupune neaparat plagierea, nu???

Starea fizicã a clãdirilor istorice din Arad este alarmantã

Hist.Urban reprezintã un proiect extrem de important, şi anume reabilitarea clãdirilor istorice ale oraşului. Cu toate cã majoritatea proprietarilor celor 50 de clãdiri (dintre 120) care au fãcut subiectul discuţiilor de ieri sunt persoane fizice, la dezbaterea publicã nu au participat decât câţiva, pe care îi poţi numãra pe degetele de la douã mâini. Pe de o parte, administraţia localã încearcã sã îi responsabilizeze pe proprietari, aruncând mare parte din greutãţi pe umerii lor, de cealaltã parte, aceştia din urmã se declarã neputincioşi şi cer ajutorul autoritãţilor. Legea permite de fapt intervenţia financiarã atât la nivel naţional, cât şi la nivel de consilii locale, pentru realizarea acestor reabilitãri, parţiale sau totale. Deocamdatã nu a fost fãcut decât un studiu, care sã reflecte condiţia acestor clãdiri de pe tronsonul B-dul Revoluţiei intersecţie cu str. V. Alecsandri nr. 1 – Piaţa Avram Iancu – B-dul Revoluţiei nr. 83. Cel mai afectat imobil este Casa Hirschl, dupã cum declarã arhitectul Ştefan Şandor, şeful proiectului. Starea sa de avansatã degradare pune în pericol atât sãnãtatea persoanelor care locuiesc acolo, cât şi clãdirile din jur şi trecãtorii. Într-o situaţie asemãnãtoare se aflã şi imobilul de pe Grigore Alexandrescu nr1. De altfel, conform studiului, 75% dintre clãdiri se aflã într-o situaţie foarte gravã. Panourile publicitare, cablurile, instalaţiile de toate felurile, nu numai cã afecteazã estetic centrul istoric, ci şi starea fizicã a faţadelor. Interesante au fost intervenţiile proprietarilor din Piaţa “Avram Iancu„, pentru care existã nişte planuri îndrãzneţe, ale unuia dintre proprietarii complexului Hirschl, dar şi a unei doamne care locuieşte deasupra sãlii de jocuri din centru, despre care ziarul nostru a mai scris.

http://www.observator.ro

Cetatea: un simbol al Aradului. Mi se pare fascinanta vazuta de sus.


Foto: Wikipedia

Acest leu pazeste de la inaltime o veche strada a Aradului. Am aflat de existenta lui abia acum cateva luni, nu il vazusem niciodata pana sa-mi fie aratat . Voi l-ati vazut?

---

Strada Horia

pe ce cladire e leul asta ? ca nici eu nu stiu de el